Pe 26 iunie, barca în care se afla Iustin a fost izbită de o ambarcațiune mai mare La aproape 40 de grade, Iustin Porcărașu stă pe față cu un prosop care să-i mascheze cicatricile
În ultimele cinci zile, kaiacistul a dormit doar 11 ore. Ieri a fost ultima lui zi în spital
„Nu-mi mulțumi. E mai bine să nu știi lucrurile astea”, spune una dintre asistentele spitalului Floreasca atunci când este rugată să ofere câteva indicații către rezerva lui Iustin Porcărașu. Este ora 16:00, termometrele arată cu mult peste 40 de grade, însă la intrarea în spital parcă nu-ți mai vine să te plângi de căldură. În plin program de vizite, halatele albe se confundă în mulțimea de părinți, bunici, prieteni ori copii care străbat în lung și în lat holurile parcă necuprinzătoare. Atmosfera apăsătoare, chipurile îngrijorate ale celor din jur, pasul apăsat al doctorilor și agitația asistentelor te însoțesc pe întreaga durată a vizitei. Pe o bucată mică de hârtie stau mâzgălite două cuvinte și două cifre: „rezerva 213, etaj 2″. La vederea ei, asistenta căruntă zâmbește: „Acolo, răul e deja trecut”. Totuși, n-ai crede. Același miros înțepător, aceiași pereți albi și aceleași temeri întipărite pe chipurile celor din jur te întâmpină la etajul secund. Nu trebuie să cauți mult. În mai puțin de un minut zărești majusculele albastre, tragi adânc aer în piept și apeși clanța. Rezerva 213.
„Simt că nu trec singur prin asta”
Simplitatea a fost dintotdeauna conceptul care a caracterizat camerele de spital din România. Cazul de față nu-i o excepție. Patru paturi mici stau lipite de perete. Un televizor vechi și un dulap gol completează o imagine derizorie, dar deloc atipică. În ultimul pat, cel de lângă geam, se află Iustin. Nu-i greu să-l recunoști, mai ales că este singurul dintre cei patru pacienți care își acoperă fața cu un prosop maro, ferind-o de privirile celorlalți. Doar ochii și câteva broboane de sudoare de pe frunte pot fi zărite. Lângă el, pe picior de plecare, se află unul dintre prietenii săi. „Simt că nu trec singur prin asta”, avea să mărturisească ulterior Iustin. Îi strânge mâna și îl urmărește cu privirea până la ieșirea din rezervă, apoi se asigură că prosopul îi acoperă întocmai fracturile: „Nu mi-e cald, e bine. Nu e cald”, repetă neconvingător, aranjându-l.
„N-am știut că puteam să mor”
Puțini sunt aceia care știau de existența lui Iustin – campion mondial universitar și multiplu campion național – înaintea tragediei de pe lacul Razelm. „Tipic nouă, nu?”, adaugă el. De două săptămâni, aproape întreaga lume a sportului românesc este conectată la drama sportivului de 26 de ani: „Am primit telefoane de la persoane care, în mod normal, nu cred ca m-ar fi băgat o secundă în seamă”, continuă Iustin. Își aranjează din nou prosopul și oftează. Lipsesc bucăți mari din puzzle-ul accidentului său: „În momentul impactului, am leșinat. Apoi, știu că m-am trezit în mașina care mă transporta către ambulanță și că-mi spuneam «Doamne, cât poate să mă doară!»”. A aflat abia la București, după ce starea i-a devenit stabilă, că a fost cât pe ce să moară. Și nu doar o dată. „Nu știu în ce măsură pot vorbi aici despre noroc, dar am avut și așa ceva. Dacă mă loveam puțin mai sus, lângă ochi, muream pe loc. Mi-a spus doamna doctor astăzi. Și dacă mai stăteam câteva secunde sub apă, aceeași soartă o aveam”. După impact, Iustin a fost aruncat în apă, în stare de inconștiență. Valentin Dâba, prietenul aflat alături de el în ziua fatidică, l-a recuperat din ghearele morții după 30 de secunde de imersiune.
Umanitatea stă pe patul de spital
Își aranjează din nou prosopul. „Dacă am legat mai mult de 11 ore de somn în ultimele 5 zile, e mare lucru. Am trecut prin niște dureri cumplite, nicio pastilă nu mă ajuta prea tare. Iar atunci când, printr-o minune, reușeam să adorm, mă trezeam brusc. Visez momentul de dinaintea accidentului”, spune cu o voce stinsă. Surprinde atunci când este întrebat de daunele pe care i le va cere celui care a provocat coliziunea: „Vreau să-mi acopere costurile de spitalizare și cele dentare. Atât. Știu că mai are două procese în care este tras la răspundere pentru fapte destul de grave. Nu îmi doresc să îl provoc pe al treilea”. Într-o lume în care concepte precum „înțelegere” și „modestie” au fost demult declarate pe cale de dispariție, Iustin Porcărașu oferă noi dimensiuni umanității: „Nu cred că a vrut. I se putea întâmpla oricui”.
„Mi-e teamă să nu cad psihic”
Televizorul din rezervă anunță scurt apropierea Jocurilor Olimpice. Privirea lui Iustin rămâne îndreptată pentru câteva minute spre imaginea blurată. „Aș fi vrut să plec și eu la Londra, să fiu alături de colegi, să îi încurajez”. Iar dacă acum o lună primea vestea includerii în lotul olimpic ca rezervă și se pregătea să facă o figură frumoasă acolo, astăzi se pregătește pentru recuperarea fizică: „Mi-e teamă să nu cad și psihic. Mă doare să știu că mi-am ratat șansa”. Își aranjează pentru a doua oară în ultimul minut prosopul. Nu pentru că acesta ar fi căzut, ci pentru că picături de apă curg pe obraji săi. Nu-i sudoare. Se așterne liniștea în rezerva care până mai acum ceva timp era umplută de un zumzet. Niciunul nu avea să pomenească, mai târziu, de lacrimile șterse rapid. „O să mă duc la următoarea Olimpiadă. Atunci, nu o să mi se mai întâmple niciun accident!”.
„Vrei să vezi cum sunt?”
Își aranjează din nou prosopul. Nici nu mai știi pentru a câta oară a repetat gestul. „Vrei să vezi cum arăt?”, întreabă din senin. Cu mișcări încete, realizează reversul acțiunii. Urmele accidentului sunt adânc întipărite pe chip. „Am numai sârmă aici”, spune, arătând către pomeți. Înțelegi de ce a dormit doar 11 ore în ultimele ore. Înțelegi și ți se ia respirația. Iustin a fost operat la aproape o săptămână de la accident, intervenția fiind amânată de o hemoragia nazală. Sportivul de la Steaua a avut fracturi la aproape toate oasele feței. Maxilarul i-a fost fixat cu sârme de mandibulă, motiv pentru care Iustin articulează cu greu cuvintele printre dinții retezați în accident.
La capătul patului, de câteva minute bune, stă mama kaiacistului. Își stăpânește cu greu lacrimile: „Mi-a dat domnul doctor un unguent nou. O să vezi, o sa treacă toate semnele astea. O să vezi”. Refuză să-și amintească momentul în care a aflat de accidentul fiului ei: „A fost cumplit. Atât vreau să spun”, și lacrimile încep să-i curgă șiroaie. Spre deosebire de Iustin, nu are un prosop. „Numai mamă să nu fii în momente din astea”, continuă ea.
Punct și de la capăt
Ceasul arată ora 17:00, semn că programul de vizite se apropie de sfârșit. Iustin își acoperă din nou chipul cu prosopul maro, refuzând să fie fotografiat. „Nu vreau să mă vadă lumea așa… Vreau acasă. Nu aș vrea să văd Jocurile Olimpice la televizorul ăsta”. Atinge mâna mamei și, pentru un moment, cei doi fac schimb de roluri: „O să fie bine. Nici nu o să-ți dai seama când o să fiu din nou pe lac. Hai, povestește-mi ce ți-a spus doctorul”. Mai deschide puțin fereastra și îi face loc să se așeze lângă el, pe pat, acolo unde acum o oră îi stătea prietenul. „O să fie bine, o să vezi”. Ușa rezervei se închide, majusculele albastre rămân în spate, iar căldura lovește din nou. Acum, însă, parcă nu-ți mai pasă.
30 de secunde a stat sub apă Iustin Porcărașu după momentul accidentului. Sportivul era inconștient și a fost scos la suprafață de unul dintre colegi, Valentin Dâba
Din momentul externării, Iustin Porcărașu va mai avea de îndurat trei săptămâni de chinuri, atât cât va dura prima parte a recuperării sale
În momentul accidentului, împreunună cu Porcărașu în barcă se mai aflau alte cinci persoane. El era însă pe scaunul din față
Iustin a fost externat ieri și a plecat spre Tulcea, alături de mama sa. „Doctorul care l-a operat a spus că se recuperează mai bine acasă”, afirmă mama sportivului
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER