Marius Huțu, după Franța Belgia 1-0. „Waar is de feestje?”. Sărbătoarea care a unit două democrații s-a încheiat!
În Belgia, turneul final s-a trăit ca la un festival de muzică. Excentricul Fellaini a părut chitaristul unei trupe rock, Kompany bateristul, Hazard solistul, De Bruyne omul care a știut să pună cum nu se poate mai bine în valoare această formație. Trupa a fost mult mai numeroasă, a avut mai mulți chitariști, basist, baking vocals, etc. Sărbătoarea s-a aprins puternic din momentul în care Fellaini și Chadli au întors din drum o Japonie exuberantă, suprinzătoare. Dar s-a încheiat în miez de noapte, după ce Franța, o rivală istorică, a învins-o cu 1-0 în prima semifinală a Cupei Mondiale.
Concertul pe care l-a susținut Belgia în ultimele zile în Rusia s-a difuzat în trei piețe mari din Bruxelles, pe niște ecrane gigant, dar și în alte câteva orașe. Țara este divizată de zeci de ani, de secole, în două mari democrații care în general se ignoră, dar această trupă de staruri ale fotbalului le-a unit. Măcar pentru câteva zile, în Belgia nu s-a mai vorbit despre noi „valonii”, noi „flamanzii”, ci „Waar is de feestje? (n.r. Unde este petrecerea?)”.
Parcursul Belgiei la Cupa Mondială a însemnat pentru națiune mai mult decât o competiție sportivă reușită, naționala de fotbal a făcut o țară să vibreze la unison. Sentimentul este probabil identic cu ce am trăit și noi în nopțile de vară din 1994. Contextul politic este însă altul. Belgia a „amestecat” pentru câteva zile culturile, s-au spus povești, scenele de bucurie ale flamanzilor și valonilor au fost la comun.
Spaniolul Roberto Martinez, cizelat 20 de ani în Anglia, întâi ca jucător, apoi ca antrenor, a reușit să ofere încrederea necesară trupei din subordine pentru a străluci la această mare sărbătoare, Cupa Mondială. A vorbit practic aceeași limbă cu majoritatea membrilor. Cel puțin la meciul cu Franța, Belgia a avut 10 din 11 titulari jucători legitimați în Premier League – Anglia. În ultimii ani, Belgia a fost genul de echipă care „poate bate pe oricine de pe Planetă”, dar un ansamblu de mari jucători pe care s-au plătit sume mari pe piața transferurilor nu au confirmat așteptările. Tensiunile dintre cele două culturi s-au răsfrânt pentru un timp și la echipa națională. La începutul formării acestei echipe formidabile, în lot se vorbeau două limbi diferite. Dar jucătorii au înțeles rapid că marile succese le pot obține doar dacă sunt uniți. Dacă nu se lasă învrăjbiți de această permanentă dispută valoni vs flamanzi.
Fellaini, fotbalistul care a acceptat să joace pentru Belgia în dauna Marocului chiar înainte de Jocurile Olimpice din 2008, a fost printre cei care au „stârnit” discuțiile pentru o relaxare în cadrul lotului. Omul pe care îl recunoști oriunde după coafura afro impresionantă, a fost în linia întâi a Belgiei și cu Brazilia, dar și în fața Franței. După golul lui Umititi la o fază fixă, Fellaini a devenit vârful de lance al lui Martinez și chiar a câștigat în principiu niște dueluri cu Paul Pogba, cel care este titular în fața belgianului la Manchester United. Fellaini a fost un plan B pentru Belgia, fizicul și părul îl ajută să domine duelurile aeriene, unul câștigător până când o Franță mai pragmatică și mai bine înfiptă cu picioarele în gazon a pus stăpânire peste St. Petersburg.
Dar Fellaini a alimentat emoțiile unor concerte gratuite în piețele din Belgia. La fel cum a făcut-o și Eden Hazard, care pentru nostalgici a adus ca stil de joc inclusiv cu Gheorghe Hagi, după modul cum a tot cărat mingile. Pentru jucătorul lui Chelsea s-a redeschis pista Real Madrid, având șanse bune să ajungă în această vară pe Bernabeu, dar înainte de traseul personal, el a oferit viață piețelor din Belgia. Valonii și flamanzii au comunicat datorită driblingurilor lui Hazard, datorită paselor de geniu ale lui Kevin de Bruyne, chiar dacă de această nu au mai avut aceeași finalitate ca și după meciul cu Brazilia.
Franța a decis însă că Belgia a „cântat” suficient în Rusia și a trimis-o în meciul pentru locurile 3-4. Dacă ar fi să privim puțin în istorie, această semifinală nu va avea niciun impact din punct de vedere politic în Belgia, așa cum nu a provocat schimbări nici în 1986, după înfrângerea cu Argentina în aceeași fază a competiției. Dar măcar pentru câteva zile, sportul – fotbalul în cazul de față – a reușit să facă din nou minuni, a unit ce istoria a dezbinat. „Waar is de feestje?”. Probabil că peste 2 ani, la Campionatul European. Belgia va avea aceeași Generație de Aur, poate și mai bine pusă la punct. Acum, sărbătoarea continuă la Paris.