Matei Udrea după ce Franța a câștigat finala Mondialului rusesc: „Ssst, puțină liniște! Auziți duduind uzina de fotbal?”

Într-o zi în care mulți dintre prietenii mei au plâns pe umărul Croației, de ce Franța?

Pentru că, dintre toți, Franța produce cel mai mult.

Pentru că Franța înseamnă, astăzi, fotbal în cantitate industrială și la calitate nemțească. De ani buni, francezii scot zeci de vedete de valoare mondială, sute de fotbaliști excelenți, mii de jucători decenți, cu abecedarul meseriei la purtător. Fotbalul francez înseamnă „materie primă” pentru toată lumea și pentru toate buzunarele. De la staruri de sute de milioane până la anonimi din ligile subterane, școala de fotbal franceză scoate pe piață profesioniști care-și respectă ocupația. 
Vi se pare puțin? Păi, de aici începe totul.

Franța de azi, campioana mondială din 2018 după un turneu pe parcursul căruia n-a fost niciun moment în pericol real să piardă vreun meci, este un omagiu adus seriozității, muncii sedimentate în decenii.

Acolo, în „Hexagon”, duduie o uzină de fotbal, un sistem lucrat asiduu și gândit de profesioniști, care funcționează și se perfecționează continuu încă din anii ”90. Zi după zi, an după an, deceniu după deceniu. Nu hei-rup, nu woodoo, nu „la mișto”. Muncă, nene!

Franța 2018 joacă având în spate nu neantul, nu întâmplarea, nu norocul unei generații de moment, ci școli de antrenori, investiții masive, o filosofie de joc concepută și vegheată de experți, centre de copii și juniori, rețele de căutători care scormonesc, fără resentimente, în toată lumea. Fotbalul franțuzesc este o sumă de reguli pe care le respectă toți. 

Franța a confirmat, la Mondialul rusesc, banalitatea de fag a expresiei „a câștigat echipa cel mai bine pregătită”. În toate sensurile. Pentru că, dincolo de fundația de beton armat pe care poți ridica zgârie-norii, francezii au venit „acoperiți” pe toate palierele. Sunt o echipă de staruri strunită de un campion.

La Mondialul ăsta au venit și alții cu vedete. Argentina l-a avut pe Messi, Portugalia pe Cristiano Ronaldo, Belgia pe Hazard, Brazilia pe Neymar. Dar cu alde Tite și Sampaoli poți face, cel mult, un grătar de succes, nu echipe campioane.

Mbappe fundaș lateral circumstanțial în minutul 6 al finalei, cu tackling la Strinic într-un moment potențial periculos, surprinde perfect detaliile care au făcut diferența. Alții au venit doar cu starurile. Cu talentații. Francezii și-au inclus în delegație și antrenor. Deschamps, căpitanul precedentei generații de aur a Franței, campioană mondială și europeană, și-a organizat aproape militărește plutonul de elită. A construit o coeziune de grup care a făcut posibile scenele cu fotbaliști de 180 de milioane „băgând” muncă necalificată jos, în cală, unde miroase a păcură și te murdărești de funingine. Fără fițe, fără ochi dați peste cap, cu o determinare și o foame de victorie aproape desuete la alte naționale venite gemând de superstaruri și plecate cu primul avion. La naționala Franței, o asemenea mobilizare n-am mai văzut din 1998.

Pe bancă stătea atunci Aime Jacquet.

Despre Croația, a treia echipă est-europeană ajunsă în finala Cupei Mondiale (după Cehoslovacia 1934 și 1962 și Ungaria 1938 și 1954), ar trebui spus că replică, până la urmă, modelul Franței, la o scară mai mică. Croații, o nație cu 4 milioane de locuitori, produc într-un flux continuu „marfă” de calitate. Din când în când, atunci când li se aliniază planetele, reușesc să-și apropie mâna de stelele către care privesc mereu. A fost cazul în 1998, când Suker și Boban au jucat semifinala. A fost cazul acum, în 2018. La Mondialul rusesc, croații au avut meritul să fie acolo când partea lor de „tablou” a fost curățată de favorite. Iar ei, ambițioși și valoroși, au simțit momentul.

Ce-i deosebește, totuși, pe croați de celelalte echipe „mici” care stau, și ele, la pândă? Nonșalanța și îndrăzneala cu care acești oameni își privesc destinul în ochi. Nu-i intimidează nimic. Nici numele adversarului, nici gândul că pot câștiga.
Dintre toți „talentații fără noroc”, croații cred.
Oare nouă ce ne-a lipsit în ”94?