„Piți” luptă tare!** Alina Dumitru este prima campioană olimpică din judo-ul românesc care a vrut să se retragă după Atena 2004 și va da ultima luptă la Londra

De 10 ani, judo-ul românesc oferă lumii un nume care a cucerit practic cam tot ce se putea. O mână de om, de numai 48 de kilograme, de o sensibilitate uriașă și o ambiție fantastică. Alina Dumitru (29 ani) a deschis seria premierelor în sportul autohton de pe tatami după ce a devenit prima campioană olimpică tricoloră și a cucerit opt titluri europene, o performanță deținută doar de încă două sportive din Europa. „Nimeni nu o va egala pe Piți. Este un copil cuminte, serios, ascultător, pentru care nu există decât performanță”, o caracteriza antrenorul Florin Bercean.

„O să aibă un viitor mare”

O poveste de succes în sport, care ascunde, pe lângă miile de ore de antrenamente, multe sacrificii și durere, entorse și luxații, meciuri purtate într-o singură mână și, mai presus de toate, dorința de a fi și a rămâne cea mai bună. Totul, creionat de oamenii care au fost sprijinul ei în toți acești 18 ani de când practică judo, Mariana și Ion Dumitru, părinții ei.

Alina a pășit pentru prima dată într-o sală de judo pe când avea 12 ani. Era în clasa a cincea și antrenorul Emanoil Câmpeanu venise să întrebe de voluntari pentru acest sport. „Piți” se afla atunci printre cele patru fetițe care ridicaseră mâna, ca după numai câteva antrenamente să rămână singura din grup. „Vreo două săptămâni s-a dus cu jumătate de inimă, nu era foarte încântată, dar apoi, încet-încet, a început să îi placă. Nici eu nu știam prea bine ce fel de sport e, credeam că se bat cu pumnii, cu picioarele. Când am văzut că e mai mult de autoapărare, m-am liniștit”, spune doamna Mariana.

La numai trei luni după primele antrenamente, a cucerit prima medalie la Naționalele de cadeți. „O să aibă un viitor mare”, îi aprecia talentul antrenorul Câmpeanu. Muncă, antrenamente, viață de cantonament, lotul de juniori de la Severin, apoi de la Pitești, cel de la Cluj și primele rezultate anunțau deja un fenomen. În 2000, Alina devenea campioană mondială de juniori, o performanță unică pentru judo-ul românesc. „Nu ne venea să credem, la nici 18 ani fata noastră cucerea o medalia de aur. Cred că a fost cel mai important eveniment din familie, a fost începutul care i-a dat o încredere imensă în ea”, povestește Ion Dumitru.

Regina Europei la 48 kg

După doi ani, Alina pășea la primul European, însă la categoria 52 kg. Primul bronz și o decizie radicală, coborârea la 48 kg. O alegere înțeleaptă, care avea să deschidă în 2004 seria titlurilor continentale: cinci consecutive, o pauză de bronz în 2009 și încă trei titluri. „Noi ne bucurăm de fiecare dată la fel pentru titlu, pentru că întotdeauna este altfel. Soțul strigă, urlă, țipă de îl aude tot blocul, eu mă bucur mai mult în interior. Și anul acesta am avut emoții mari pentru că știam că belgianca este dură, iar victoria în fața ei a însemnat foarte mult”, spune mama Alinei.

Multe dintre aceste performanțe au fost însă obținute cu durere, cu luxații și entorse, cum s-a întâmplat la Europeanul de la Istanbul în 2011, când glezna stângă i-a cedat chiar înainte de plecarea la competiție. „Mă doare pe mine parcă atunci când o văd cu vânătăi sau când e accidentată. De aceea nici nu mă pot uita la meciuri, pentru că atunci când o văd căzută sau lovită, mă doare sufletul”, continuă doamna Dumitru.

Victorie istorică în fața unei legende

Nu au fost însă tot timpul suișuri. Cel mai greu moment? JO de la Atena când Alina a ratat în ultima secundă medalia de bronz. Multă dezamăgire, tristețe și un singur gând, retragerea. „Am plâns cu ea și am rugat-o să nu facă pasul acesta, că viitorul o să îi aducă lucruri bune, că nu poate câștiga tot timpul, dar trebuie să lupte pentru asta. Nici nu voia să audă să mai meargă la judo. Dar și cu ajutorul staff-ului tehnic, al apropiaților, a prins curaj”, spune Mariana Dumitru. Iar peste patru ani Alina dădea marea lovitură. Își învingea complexul japonez, eliminând-o pe legenda judoului Tani Ryoko (n.r. – nipona nu mai pierduse un meci oficial din 1996), în semifinale, și devenea campioană olimpică după primele 80 de secunde ale finalei. „Este cel mai frumos lucru care se poate întâmpla unui sportiv, e un vis. Îmi amintesc că nici nu mai puteam vorbi de bucurie și că am început să plâng. După o astfel de experiență, te maturizezi mai mult, dar îți dorești și mai mult”, spune Alina.

Bronz cu repetiție

O neîmplinire? Poate lipsa titlului mondial, singurul pe care nu-l are în palmares. A fost însă de multe ori aproape, de trei ori oprindu-se pe treapa a treia a podiumului. Nu a fost ferită nici aici de ghinioane. Anul trecut, la Mondialele de la Paris, și-a luxat umărul drept în sferturi, s-a luptat cu o mână să prindă meciul pentru bronz, însă, învinsă de dureri, a abandonat în recalificări. Mai grav a fost la Mondialele din 2009, când a suferit o luxație la picior care a privat-o de lupta pentru bronz și s-a întors în țară în scaunul cu rotile. „Înveți să treci peste toate astea. Mi-aș fi dorit să fie și acest aur în cartea mea de vizită, însă nu a fost să fie. Nu m-am blocat pe faptul că îmi voi încheia cariera fără a fi campioană mondială”, subliniază „Piți”.

Lupta finală

Acum, totul este însă istorie, iar Alina se află în fața celei mai importante lupte. Campioană olimpică en-titre, ea și-a anunțat intenția de a-și păstra titlul, chiar dacă lupta va fi înverșunată. „Sunt conștientă că toate adversarele s-au pregătit să mă bată, dar nu mă sperie asta. Îmi voi apăra șansa și sunt convinsă că, dacă voi fi atentă și voi respecta strategia, pot urca pe podium. E normal să fie presiune, toată lumea se așteaptă la medalie, dar încerc să nu mă gândesc la asta”, explică Alina. O ultimă luptă și un ultim concurs pe tatami, ea anunțându-și deja intenția de a se retrage din sportul de performanță la finalul JO.

Mâine, la fel ca la Beijing în urmă cu patru ani, Alina deschide lupta pentru medalii a sportivilor români. Un ippon de aur pentru o nouă premieră în sportul autohton

Alina este de opt ori campioană europeană și triplă medaliată cu bronz la Mondiale

Londra, la pas

Jocurile Olimpice de la Londra reprezintă o premieră în familia Alinei Dumitru. Ambii părinți vor fi în tribună la concursul în care micuța judoka (cat. 48 kg) va lupta pentru păstrarea titlului olimpic cucerit la Beijing. Aflați încă de marți în capitala londoneză, în cadrul campaniei „Mulțumesc, mamă” a celor de la Procter & Gamble, Mariana și Ion Dumitru au făcut ieri un scurt tur prin centrul orașului, vizitând câteva dintre punctele turistice.

„Îmi place tot, peisajul, felul în care arată clădirile, curățenia care este peste tot și mai ales că este foarte multă verdeață”, explică mama Alinei, în timp ce străbate micuțul parc de lângă Casa Parlamentului. Aruncă o privire în treacăt spre Big Ben, iar trecerea pe acolo este imortalizată cu o fotografie în care se lipește pe fundal și un celebru autobuz roșu londonez. Următoarea oprire e Trafalgar Square și Coloana lui Nelson smulge murmure de amirație.

Până în preajma concursului, discuții la telefon

În mijlocul Pieței, un ceas uriaș numără zilele, orele și minute până la debutul JO, iar soții Dumitru mai fac o poză, „de amintire”, după cum spune Ion. Competiția olimpică domină toate discuțiile și mama Alinei cade brusc pe gânduri: „Oare ce o face fata mea? Am vorbit cu ea la telefon, deja fac antrenamente normale, îi place Satul Olimpic. Am niște emoții când mă gândesc la ea… Nu mai am stare până la concurs, am emoții mai mari decât Alina. Noi comunicăm telepatic și mi-e teamă să nu i le transmit și ei”, explică Mariana Dumitru. Peste numai o zi, emoțiile vor fi maxime: Alina va lupta pentru titlul olimpic.

Nu mai am stare până la concurs, am emoții mai mari decât Alina. Noi comunicăm telepatic și mi-e teamă să nu i le transmit și ei
Mariana Dumitru, mama Alinei