PORTRET | Viață de triatlonist la Mondiale: pierzi banii, dormi la Interpol, mănânci orez și pedalezi pe o bicicletă ruptă

Material publicat în săptămânalul ProSport, distribuit în fiecare marți, împreună cu Ziarul Financiar.

Alexandru Diaconu a ocupat locul patru la Campionatul Mondial de triatlon pe distanțe lungi, sosind la cinci minute în spatele câștigătorului de la categoria 25-29 de ani. Diaconu, primul român care a reușit să termine concursul Iron Man sub 10 ore, a trăit aventura vieții la Mondialul de triatlon din China: i s-a furat portofelul, s-a „dopat” zile în șir numai cu orez și apă, a concurat cu bicicleta ruptă și s-a înțeles numai prin semne cu polițiștii băștinași

Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, triatlonul este un sport compus din trei discipline – natație, cliclism și alergare -, cele trei probe având loc fără întrerupere și fiind cronometrate. În România, fenomenul a început să capete din ce în ce mai multă amploare, iar dovadă o face faptul că, de la an la an, sportivii români se înscriu la triatlon în număr din ce în ce mai mare și au rezultate din ce în ce mai bune.

Un exemplu este Alexandru Diaconu. În vârstă de 24 de ani și originar din Brașov, Diaconu a ocupat pe 21 septembrie locul patru la secțiunea 25-29 de ani a Campionatului Mondial de triatlon pe distanță lungă (4 kilometri înot, 120 de kilometri bicicletă și 30 de kilometri alergare) din localitatea chineză Weihai. A fost cea mai bună clasare a unui român într-o astfel de competiție. Întrecerile rezervate categoriilor de vârstă (din cinci în cinci ani, între 19 și 79 de ani) sunt eșalonul al doilea valoric după categoria „Elită”, rezervată performerilor de talie mondială. Diaconu a terminat cele trei probe în 6 ore, 31 de minute și 10 secunde, la 48 de minute în urma câștigătorului secțiunii, australianul Craig Davis, și la numai 6 minute și 15 secunde după ocupantul locului trei, americanul Tim Glinski. Campion mondial a devenit francezul Bertrand Billard, cu timpul de 5 ore, 9 minute și 9 secunde.
Diaconu și-a dedicat întreaga viață sportului și spune că triatlonul, mai presus de natație, ciclism și alergare, este o sursă de venit: „Pasiune, job, hobby. Asta înseamnă pentru mine triatlonul. Drept urmare, trebuie să am constant rezultate, altfel pierd sponsorizări”.

„ÎN ALTĂ‚ ȚARĂ‚ TE SIMȚI ÎNTOTDEAUNA MARGINALIZAT”

„Triatlonul, deși conține cifra trei în denumire, are patru probe: înot, bicicletă, alergare și sponsori. Eu sunt printre cei norocoși. Pachetele mele de sponsorizare conțin echipament, bicicletă, au și o parte financiară consistentă”, se confesează sportivul român.
În țară, Diaconu se numără printre cei care atrag de-a lungul timpului investiții majore din partea unor nume mari. În străinătate, se simte însă în continuare inferior în fața celorlalți sportivi. Dar privește partea bună a lucrurilor: „În urmă cu zece ani, erau doar două concursuri destinate celor care vor să facă triatlon. La start, ne-am strâns atunci, în total, 30 de participanți. Iar acum, în 2014, au fost peste 14 concursuri, iar dacă ar fi să adunăm, au fost peste 800 de oameni. Când pleci la un triatlon în altă țară, te simți întotdeauna marginalizat. Dau doar un exemplu: în Franța sunt 8.000 de oameni care participă constant la cel puțin un concurs de triatlon. Încă facem primii pași în România, din toate punctele de vedere”.

Antrenor l-a avut ani buni pe cel alături de care a învățat să înoate în 2003. Au decis împreună să nu fie remunerat, dat fiind faptul că nu există, în țară, oameni care să te specializeze în triatlon. În străinătate, un sportiv care vrea să aibă performanță într-o astfel de competiție trebuie să scoată din buzunar, lunar, între 200 și 500 de euro.

„Nu am avut băuturi energizante, nici batoane”

Povestea celui mai bun loc ocupat de un român la un triatlon pe distanță lungă, deși are un deznodământ fericit și constituie o poveste demnă de povestit nepoților, putea să aibă consecințe mari asupra contractelor de sponsorizare. Alexandru Diaconu și-a pierdut banii și cardurile, nu s-a putut înțelege cu cei de la Interpol, a mâncat doar smochine și orez și, mai presus de orice, i s-a stricat bicicleta.

„Am fost pe drum aproape 70 de ore. Eram foarte obosit, am ajuns la aeroport, am urcat în taxi și am uitat portofelul acolo. Am rămas fără bani, fără acte, fără carduri. Norocul meu a fost că am avut pașaportul în rucsac. Două zile le-am petrecut la Poliție și Interpol, încercând să găsesc cardurile. Mi-a trimis soția mea bani, dar am putut intra în posesia lor abia luni. Toate se întâmplau vineri seară. Am dormit două zile pe o canapea la Interpol, am mâncat smochine din copaci, pentru că nu mă înțelegeam cu nimeni. A fost un șoc pentru mine să văd cum șefi de la Interpol și directori de bănci nu vorbesc limba engleză”, își începe Alexandru Diaconu povestea.

Și, pentru că orice lucru care începe prost se termină și mai prost, nici următoarele zile nu au arătat mai bine pentru triatlonist: „Am luat legătura cu organizatorii care m-au cazat la un hotel. Am plătit abia la întoarcere. Am pierdut 600 de euro. Trei zile am mâncat doar orez acolo. De dimineață, la prânz și seara. Apoi am descoperit că aveam o fisură în cadrul bicicletei. Sponsorii mi-au recomandat fie să închiriez o altă bicicletă, fie să nu concurez. Ultima variantă nu putea fi pusă în practică, nu aveam bani. Și doar nu mâncasem orez atâtea zile ca să renunț. Am pus o atelă, am lipit-o și le-am spus chinezilor că e sistem antifurt, că nu ai voie să improvizezi în astfel de competiții, îți poți pune viața în pericol. Nu am avut geluri, nu am avut băuturi energizante, nu am avut batoane, nimic. Am făcut o cursă de-a dreptul spartană, cu bicicletă ruptă, nutriție zero, doar cu apă”.

A ieșit pe locul patru, dar obiectivul sponsorului era acela de a lua medalie: „În mod normal, există consecințe în privința sponsorizării. Dar au știut despre ce este vorba și au făcut o excepție de la regulă de data asta. Am fost la doar șase minute de podium”.