Olimpica română, alături de mama ei, riscă să rămână pe străzi odată cu începutul iernii: „Nu avem unde să ne ducem” Cei responsabili cu premierea medaliaților ridică din umeri și oferă scuze, preferând să închidă ochii la situația gravă în care se află Luisa
„Dacă aș fi tânără, n-aș mai concura pentru România” – declarația Constantinei Diță pentru ProSport a șocat o întreagă țară. Medaliata de la Beijing nu și-a primit nici până astăzi banii cuveniți de la clubul Dinamo. „Motive birocratice”, au invocat imediat subalternii săi. „România…”, au simțit nevoia să completeze aceia care s-au crucit la citirea reportajului. Medaliații de la Jocurile Paralimpice se plâng de aceeași neseriozitate. Una se spune, alta se face. 35.000 de euro se promit, 35.000 de ron se pot oferi, prin lege. „România…”, au repetat aceiași. Nu mai miră pe nimeni că performanța e lăudată și atât. Premierii și oficialii care pot să facă mai mult de o poză alături de sportivii în cauză pasează responsabilitatea de la unii la ceilalți.
Locuiește într-o cameră de cămin
Pe lista celor care merită, dar nu primesc, s-a alăturat și Luisa Balaban. Ne-a adus prima medalie la Olimpiada de la Londra, cu mult înainte de începerea Jocurilor, după ce a obținut locul doi la concursul internațional „Artă și sport”, secțiunea grafică (vezi lucrarea în foto mic), organizat de către Comitetul Olimpic și Internațional. „Și ce?”, au spus cei însărcinați cu recompensarea tuturor medaliaților români. Și ce dacă Luisa, la 18 ani, locuiește într-o cameră de cămin în care spațiul este prea mic, iar aerul irespirabil? Și ce dacă amenințarea de a fi aruncată în stradă la începutul lunii următoare devine pe zi ce trece o certitudine? Nimănui nu-i pasă.
Telefonul sună scurt. „Am ajuns”, spune o voce care în ultima săpămână s-a aflat aproape în fiecare zi la celălalt capăt, implorând ajutor și dorind ca povestea Luisei să fie auzită de urechile cui trebuie, dar care poate oferi și altceva în afară de promisiuni. Mică de înălțime, dar energică până peste măsură, aceasta își cere scuze pentru deranj și pentru insistențele din ultimele zile: „Suntem într-o situație disperată! Nu știu dacă Luisa va putea începe clasa a 12-a. Nu știu dacă mâine mai avem un acoperiș deasupra capului. Nu știu ce să mai fac. Nu știu…”, iar ochii i se umplu de lacrimi. Numai mamă să nu fii uneori!
De teamă să nu-i imite gestul, Luisa o privește vreme de câteva secunde, apoi își mută privirea în pământ. Are 18 ani, dar doar în buletin. Gesturile și privirea o dau de gol. E trecută prin viață și demult nu o mai vede colorată în nuanțe aprinse. E fie gri, fie neagră. „A fost o bucurie imensă pentru mine să aflu că am câștigat medalia de argint. Lucrarea mea, «Rising Excellence», a fost expusă împreună cu celelalte premiate, pe toată durata Jocurilor Olimpice, la Guildhall Art Gallery din Londra. Să-ți vezi munca resplătită în modul ăsta… Am fost fericită!”. Zâmbește. Nu pare să facă asta prea des.
„Nu m-am gândit niciodată să renunț!”
A început să facă naveta din clasa a 5-a. Trei ore pe drum, doar dus! Schimba cel puțin două mijloace de transport. Voia prea mult să deseneze și strângea din dinți în fiecare iarnă, păstrând caldă speranța că lucrurile se vor schimba. Dar veneau, pe rând, primăvara, vara și toamna, iar clasele superioare o surprindeau pe Luisa pierzând, puțin câte puțin, credința lui „mai bine”. Atunci, mama a hotărât să se mute alături de ea în București, făcând un efort financiar considerabil, dar care „nu are cum să nu merite. E fiica mea. Când desenează, este cel mai fericit copil. Cum aș fi putut să-i iau asta?”. În Capitală au început problemele, chiriile nejustificat de mari și banii insuficienți. Speranța doar pâlpâia. „Oricât de greu mi-a fost uneori, nu m-am gândit niciodată să renunț. N-aș fi eu fără desen”. Dovadă o fac numeroasele diplome pe care mama le poartă pretutindeni și pe care le prezintă cu mândrie ori de câte ori are ocazia. Sunt și bucuriile ei, asigurările că orice efort îndreptat către Luisa merită să fie făcut.
„Vom ajunge în stradă”
„Am fost invitată patru zile la Londra de Comitetul Olimpic și Sportiv Român, pentru a-mi vedea lucrarea expusă în muzeu. Am vizitat Satul Olimpic și m-am întâlnit cu unii dintre campionii României”, își amintește micuța campioană. Păcat că alții nu-și amintesc de ea. Tipic românesc, nu? „Au vrut cei din presă să facă un interviu cu ea, dar au pierdut-o prin Satul Olimpic. Au dat de alții, probabil”, spune mama cu amărăciune în glas. A fost doar una dintre multele promisiuni pe care ai noștri nu au putut să le țină față de Luisa. Nu cea mai dureroasă, însă. Statul ar fi trebuit să o recompenseze pe aceasta, însă nu a făcut-o. Motivul e halucinant: nu știu unde să încadreze medalia câștigată la Londra, astfel că preferă să o lase pe mama acesteia să se agite și să îi tragă de mânecă pe responsabilii cu premierea. Același răspuns, însă. Nu știu ce, nu știu cum, nu știu dacă se poate. Și sunt și indiferenți în fața cazului pe care-l au în față: „Materialele sunt scumpe, căminul în care stăm, de nelocuit, în cameră miroase urât din cauza gropii de gunoi din apropiere. Nu-i loc de stat. Dar cum nu avem o altă posibilitate…”. Ochii i se umplu din nou de lacrimi. „Iar când va începe iarna și căminul se va suprapopula, sigur vom fi rugate să plecăm. O să ajungem în stradă”. Lacrimile curg pe obraz.
„Nu vreau să pară că aș cerși”
Luisa este un copil peste măsură de cuminte, iar asta se vede cu ochiul liber. Nu este un copil. Nu intră în conflicte. Zâmbește rar, desenează mult și nu-și dorește decât un minim de decență. Minim pe care nu-l obține, pentru că în ciuda tuturor premiilor câștigate și rugăminților mamei ei, nimeni nu ridică un deget.
„Nu vreau să pară că aș cerși. Cer doar ceea ce mi se cuvine”. Iar cum tatăl nu a mai plătit pensia alimentară de luni bune, singura șansă pare să fie mai degrabă reprezentată de un circuit în care actele și indiferența joacă roluri principale, oferindu-i Luisei nu finalul fericit de care are nevoie și merită, ci pictându-i în gri și în negru o continuare pe care fata de acum 8 ani nu și-ar fi dorit-o. Iar „mai bine”-le doar pâlpâie, riscând să dispară prematur, la numai 18 ani. „România…”
Facultatea vreau să o fac în străinătate. O să învăț să pot obține o bursă. Altfel, rămân în țară Luisa BALABAN
68 de lucrări au participat la concursul la care Luisa a obținut locul secund
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER