Sandra Izbașa vrea să-și apere titlul la Londra 2012, în ciuda vârstei!** 22 de ani și o singură dorință! Citește un super interviu!

Sandra Izbașa, singura campioană olimpică din gimnastica
europeană la ultima ediție a Jocurilor Olimpice, provine dintr-un
sport în care la vârsta de 18-19 ani ești considerat „bătrân”, iar
viața de cantonament și antrenamentele care îți măsurau zilele
între concursuri sunt doar o amintire.

Exact peste un an, Sandra vrea să își apere titlul olimpic de la
sol cucerit la Beijing. Va avea 22 de ani (n.r. – e născută pe 18
iunie 1990) și va trasa noi repere pentru gimnastica românească: va
fi cea mai vârstnică tricoloră care concurează într-o competiție
olimpică și a șasea în clubul select al gimnastelor ce au
participat la două ediții ale Jocurilor Olimpice, după Nadia
Comăneci, Cristina Grigoraș, Lavinia Miloșovici, Gina Gogean și
Simona Amânar.

ProSport a vizitat-o pe Sandra la Izvorani, într-o zi obișnuită de
vară. Dubla campioană europeană din acest an de la Berlin ne-a
vorbit despre cum se simte „bătrânețea” la 21 de ani, despre
motivația de a concura la Londra și surpriza pe care o pregătește
pentru Mondialele de la Tokyo, din toamnă.

Cum se simte Sandra Izbașa la 21 de ani?
Majoră în America (râde). Nu e nicio diferență, e la fel ca la 20,
ca la 19, sunt poate un pic mai matură. Nu mi se pare că aș fi
bătrână pentru gimnastică, dimpotrivă. Abia acum se maturizează o
gimnastă și în gândire, și în elemente, se ajunge la un număr
foarte mare de repetări, se trece de stadiul de învățare și se
merge pe șlefuire.

Cum împaci regimul de cantonament cu tentațiile
vârstei?
M-am obișnuit cu viața asta, nu e o problemă pentru mine. După ce
stai opt ani în cantonament, ce mai contează un an sau doi să stau
în același regim? În plus, nu e chiar atât de strict pe cât
pare.

În
ritm de „Tango Amore”

Vei avea 22 de ani la Londra…
Poate nici nu o să mă gândesc la asta. Nu contează câți ani ai, ci
cum te menții, dacă faci față cerințelor antrenorilor, cât de mult
te mai ajută condiția fizică. Poți face gimnastică și la 30 de ani,
totul depinde numai de tine, de puterea ta de luptă, de
ambiție.

Ai luat deja un aur olimpic, mai ai motivație pentru al
doilea?
Da, cu cât mai mult aur, cu atât mai bine (râde). Normal că asta
îmi doresc, de-asta sunt în sală, la asta visez. Mă pregătesc cu
gândul la Londra, vreau să merg acolo pentru a-mi păstra titlul
cucerit la Beijing. Când îți dorești să fii cel mai bun,
întotdeauna există motivație.

Ce a însemnat să urci anul acesta pe podium după trei ani
și o accidentare gravă?
Muncă, dorință, satisfacția de după muncă și o mică bucurie.

De ce mică? Sunt totuși două medalii de
aur…
Medaliile europene nu zic că nu sunt bune, pentru că muncesc pentru
ele și sunt luate corect, dar eu sper la ceva mai mult, un aur
mondial, olimpic.

Vei păstra melodia „Tango Amore” cu care ai luat aurul la
sol și la Mondiale?
Da. De fapt, va fi singurul lucru care rămâne.

În ce sens? Ce vei avea nou la Mondiale?
Totul. De la bârnă, sol, sărituri și…

Vei face și paralele?
Vom vedea. Ce pot să zic acum e că va fi o Sandra Izbașa schimbată
radical. Nu am arătat până acum tot ce pot în concurs și vreau ca
la Tokyo să fie o surpriză.

„Îmi
doresc aur cu echipa la mondiale”

Care este lucrul pe care antrenorii ți-l repetă tot
timpul?
(râde) „Liniștită, Sandra!”, pentru că eu în concurs am foarte
multă energie.

Ai o medalie preferată?
Cea olimpică de la Beijing, datorită valorii sportive pe care o
are, și cele două de la Europenele din acest an, pentru că nu am
crezut niciodată că voi reveni, iar acestea mi-au dat impulsul de a
visa la mai mult.

Care a fost cel mai urât moment de până
acum?
Ratarea medaliei la CM din 2010, când am ieșit la o diagonală în
afara covorului de la sol. A fost momentul în care mi-am zis că nu
are rost să merg mai departe.

Îți amintești ultimul compliment care ți s-a
făcut?
Acum, la Europene, după medalia de aur de la sărituri au venit
mulți: „Wow, nu credeam că o să revii așa și că o să poți ajunge
atât de sus la sărituri!”.

Cum de ai crescut la sărituri?
Datorită domnului Bellu și a doamnei Mariana, care au avut
încredere că pot face asta. Sincer, nici acum nu îmi vine să cred,
pentru că știu că atunci când am zis că nu sar, nu sar. Dânșii
mi-au spus: „Hai să încercăm, să vedem cum este!”. Iar acum am
ajuns să îmbunătățesc chiar a doua săritură.

Ce-ți dorești pentru Mondialele de la Tokyo?
Să facem întâi o echipă puternică, cu care să urcăm pe podium, deși
eu aș îndrăzni să zic că vreau să urcăm pe prima treaptă, aur cu
echipa și sper să nu cer prea mult. Iar pe aparate, ce-o fi o fi!
Cine își ține emoțiile în frâu va câștiga, cine nu, mai
încearcă!