Singur, în Irak! Românul care a jucat fotbal în nordul Irakului, într-o regiune autonomă situată între Iran și Siria: „De Sărbători aveam un gol în stomac, am dormit de Revelion. Se văd semnele războiului” #România100

Cum ați reacționa dacă ați primi o oferă, indiferent de domeniul în care activați, din Irak? Dar din Kurdistanul Irakian, regiunea autonomă situată în una dintre cele mai fierbinți zone ale Planetei, între Irak, Siria și Iran? Ați părăsi confortul propriei case pentru o astfel de experiență? Fundașul român Mihai Leca accepta, la 24 de ani, să joace fotbal în Kurdistanul Irakian. În 2016, Leca făcea parte din „echipa” de trei români, alături de Florin Costea și de Cristian Daminuță, pe care Ilie Stan o aducea la FC Zakho, echipă din prima ligă a Irakului. Leca a fost singurul român care a rezistat, ceilalți doi fiind rapid puși pe liber, antrenorul având aceeași soartă. Singur, în Irak, într-o zonă de conflict, Leca și-a făcut treaba și a fost apreciat într-o țară în care, cel puțin în fotbal, străinii primesc rareori șanse. 

ProSport a discutat cu Leca, acum la Concordia Chiajna, despre perioadă petrecută la FC Zakho. Parte a campaniei România 100, discuția cu fotbalistul de 27 de ani include detalii despre situația reală a fotbalului irakian, despre dorul de România, dar și despre semnele războiului din Bagdad.

Mihai, nu se pot lăuda mulți fotbaliști cu destinații mai… speciale. Îți mai aduci aminte care ți-au fost primele gânduri atunci când ți-a fost supusă atenției varianta Irak?
Mi-a fost puțină teamă. Ghidându-mă, în primă fază, după informațiile pe care le primim noi despre ce se întâmplă pe acolo, am simțit un pic de teamă. Dar după am vorbit cu Ilie Stan, antrenorul, și am început să privesc totul altfel. De fapt, pentru că mai mergeau doi fotbaliști români, Florin Costea și Daminuță, am zis că nu are cum să ni se întâmple tocmai nouă ceva acolo.

Te-ai urcat în avion, ai ajuns acolo, și? Primele impresii care au fost?
Am fost mirat de ce condiții aveau acolo. Echipa mea participa în campionatul Irakului, însă era din Kurdistanul Irakian. Și eram într-o regiune frumoasă, nu ne lipsea nimic, tot ce aveam în România aveam și pe acolo. Doar când aveam meciuri în Bagdad, în zona aia, era mai… De fapt, prima deplasare a fost specială. Foarte multe controale, în special la aeroport. 

„De Revelion am stat singur, am dormit”

Mai stricte decât ceea ce se întâmplă în mod normal la un aeroport?
Da, da! Mult mai intense. Cred că am trecut prin trei scannere pentru bagaje, au intrat câinii să ne miroasă bagajele și tot așa. Bine, cred că așa ar trebui să fie peste tot ca să reducem riscurile, acum mi se pare ceva normal. Îți oferă un sentiment de siguranță.

Toate deplasările erau făcute cu avionul?
Mergeam cu autocarul doar până în capitala Kurdistanului, până în Arbil, și de acolo zburam. Majoritatea echipelor erau din Bagdad sau de lângă Bagdad. La noi doar Arbilul era aproape, participau și ei în liga Irakului.

Dorul de țară se accentuează pe măsură ce petreci mai mult timp peste granițe? Sau cu cât ești mai departe de propria țară, indiferent de cât timp petreci acolo?
Eu am prins și sărbătorile acolo. Și cum noi, românii, avem tradiții în perioada asta, aveam un gol în stomac. Primeam mesaje de la prieteni, de la familie, și eu eram acolo. Am prins și perioada în care s-a schimbat antrenorul, am rămas doar eu și masorul, tot român. După Crăciun, când am rămas singuri, nu s-a simțit nicio sărbătoare. De Revelion am stat singur, am dormit. 

Socializai în vreun fel cu irakienii? Cu cei de la echipă, nu cu localnicii neapărat.
Da. Sigur, nu toți cei de la echipă cunoșteau limba engleză, dar aveam trei sau patru jucători care vorbeau. 

„Încă se văd semnele Revoluției la mine în Drumul Taberei. Vă dați seama cum e în Bagdad”

Cu excepția meciurilor de acolo, ai interacționat vreun pic cu ceea ce înseamnă Bagdadul?
Da, am fost pe acolo. Am și o amintire plăcută. Aveam vreo șapte jucători în echipă care aveau familia în Bagdad și îi tot întrebam lucruri legate de ceea ce se aude, de problemele de acolo. Iar ei îmi tot spuneau că e un oraș OK acum, că nu mai sunt probleme, că se face reclamă negativă ca să nu vină străinii. De obicei, când făceam deplasarea, stăteam la hotel sau la un restaurant, ceva, în apropierea hotelului. Dar într-o deplasare am ieșit, alături de trei colegi, chiar în centrul orașului. Mi s-a părut chiar OK, nu mi-a fost frică.

Semnele războiului se văd?
A, da! Sunt, sunt. Bine, mai sunt la mine în Drumul Taberei semne de la Revoluție, cum să nu fie în Bagdad? (râde)

Cu excepția familiei, desigur, de ce ți-a fost cel mai mult dor cât timp ai stat în Irak?
De prietena mea, de prieteni. Stăteam mult timp pe internet, era un avantaj, stăteam pe Skype. Internetul era bun, aveam un router portabil, încărcam cu 45 de dolari și aveam 15 giga de net. Oriunde în Kurdistan, pentru Bagdad aveam o cartelă specială.

Ai fost ambasador bun? Ce le-ai spus irakienilor despre țara ta?
Am fost cu echipa aici, în țară. Am făcut un cantonament în Poiana Brașov și au văzut țara, au rămas uimiți. Au găsit multe lucruri pe care ei nu le au acolo, peisajele din Poiana Brașov i-au uimit. Bine, când auzeau ce salarii sunt pe la noi…

„Jucam derby-uri cu 25.000 de suporteri în tribune”

Mai mari?
Mai mici decât în Irak. Aveau salarii OK cât timp am stat eu acolo. De nivelul primelor trei-patru echipe din Liga 1.

Știau colegii tăi ceva despre fotbalul nostru?
Da, chiar aveam căpitanul pe care îl chema Jassim Haji și îi ziceam că poartă numele celui mai mare jucător român. Și mi-a spus că știe, că îl știe pe Hagi al nostru. Îl știa pentru că era mai umblat, soția lui era profesoară de limbă engleză, înțelegea mai multe.

Te-a făcut experiența de acolo să apreciezi mai mult la țara ta?
M-a făcut să apreciez mai mult casa. Mai precis, avantajul de a juca la tine în țară, acolo unde poate să te urmărească familia, unde pot să te vadă apropiații. Legat de spectatori, am rămas surprins acolo. La meciurile cu echipe din subsolul clasamentului aveam, acasă, opt sau nouă mii de spectatori. La meciurile importante aveam peste 20.000, chiar 25.000. Se umplea stadionul. Un stadion nou, construit în urmă cu vreo cinci ani.

O urare pentru România!
România, trezește-te! Să devenim o țară cu oamenii cu capul pe umeri. Să fim mai civilizați, mai respectuoși. Ne tot dorim lucruri, doar că trebuie să începem și noi să ni le asumăm, să le respectăm!