„Sunt un om simplu. Cred că asta este menirea mea – să îi sprijin pe cei de lângă mine”. Petre Arnăutu a câștigat 12 medalii de aur cu o sportivă pe care a sfătuit-o pas de pas, iar acum a dus pe podium o nouă generație, la Campionatul European de tenis de masă de la Cluj

„M-am dedicat sportului pe care l-am ales. Aș face și acum eforturi pe care le-am făcut, poate, acum 30 de ani. Cred că asta este menirea mea în viață – să îi sprijin pe cei de lângă mine. Mai am puțini ani până la pensie, dar mai am și mai pot. Eu sunt un om simplu. Așa am fost, așa vreau să rămân. Poate puțin interiorizat”, spune Petre Arnăutu, deschizând o fereastră spre sufletul său. Este puțin interiorizat, așa cum sunt și Andreea și Andreea, elevele sale – Dragoman și Hudușan.

Petre Arnăutu nu este unul dintre antrenorii care sare în picioare din scaun. Nu se foiește doi metri în sus, doi în jos, patru în lateral – ca tehnicianul Rusiei, care se ia la întrecere cu elevii săi în turele date nervos, ca ale unui leu în cușcă, atunci când în țarc se joacă intens. Petre Arnăutu le vorbește fetelor stând joc, le vorbește calm, molcolm, dar și ferm.

Pe dumneavoastră, ce vă ține în România? Pentru că la tenis de masă, ca și la gimnastică, România are o școală bună, de tradiție, recunoscută – și apar tentații de a pleca în altă parte. Apar oferte.
Eu, de felul meu, sunt mai statornic și – chiar – mai naționalist. Am avut ocazii să plec. Nu acum, dar în trecut. Mă țin copiii aceștia deosebiți, eforturile pe care ei le fac, mă ține locul unde eu stau. Îmi place. Este un loc în care pot să îmi desfășor activitatea. Sunt un tip cu o personalitate puternică, nu plec capul foarte ușor. E greu să te duci în străinătate și să nu faci ceea ce spune patronul. Cel care te-a adus. Eu nu pot să mă acomodez cu gândul acesta și nu aș sta la mâna altcuiva. Gândul ăsta mă ține aici. Îmi place tot ceea ce fac, nu duc lipsă de ceva anume. Nu banul face totul. Cred că altfel poți să îți trăiești viața aici, sunt mai prietenoși oamenii – chiar dacă nu toți. Pădure fără uscături, însă, nu există. Dar, sunt mulți oameni cu care devii amic, prieten chiar. E altfel viața. Mai apropiată. Acolo – serviciu și acasă.

„Până la urmă, și noi suntem niște copii la început, dar niște copii mai evoluați”

Câți ani s-au adunat de antrenorat?
Oh, cât o viață de om! Am 41 de ani de antrenorat. Am fost antrenor de club… Dar, parcă mai ieri am început. Eu simt că încă mai pot.

Vă aduceți aminte cum a fost primul concurs, ca antrenor?
Nu numai primul. Statutul de antrenor e diferit față de cel de jucător dar, până la urmă, și noi suntem niște copii la început, dar niște copii mai evoluați – ca mod de gândire. Și noi avem trăiri, și noi avem stări prin care trecem. Și acum am stări emoționale când suntem într-o finală, când văd că sportiva sau echipa nu e chiar așa cum mi-aș fi dorit. Dar, pe parcurs, trec. E normal să treacă, e normal să intrăm în febra competiției și să uităm de aceste trăiri normale, pe care noi reușim să le avem sub control până la urmă. Nu aș pleca din România – o spun din nou – când aș putea să fac ceva pentru țara mea. E adevărat, poate eram mai bogat acum.

„În primul rând, trebuie să caracterizăm sistemul. Sistemul nostru românesc este un sistem care își bazează toată activitatea pe sportivii din țară, pe sportivii de valoare, pe antrenori din țară care și-au arătat valoarea în competiții de nivel foarte ridicat. La nivel de Jocuri Olimpice avem sportivi care s-au clasat pe locul cinci la această mare competiție mondială. Avem campioni mondiali, medalii de bronz. Pe plan european, avem campioni atât la seniori, cât și la juniori. Suntem în pole-position. Tenisul de masă românesc este foarte bine angrenat în performanța sportivă. Asta arată că s-a lucrat bine, că avem o organizare foarte bună – pentru că, fără organizare foarte bună, cu siguranță nu poți să ajungi atât de sus. Avem o Federație care ne sprijină, care știe ce vrea și, bineînțeles, noi suntem foarte aproape și ne dăm tot concursul pentru a avea rezultate”,
Petre Arnăutu, despre secretul succesului tenisului de masă în România
 

„Era un concurs al cluburilor sportive școlare – acolo am luat primele medalii. Atâta m-am bucurat… Parcă eram campion mondial!”

Foto: Cezara Paraschiv / ProSport

Care este momentul care v-a adus cea mai mare bucurie, care v-a marcat, poate, cariera?
În 40 de ani, se adună. Cea mai importantă medalie obținută este cea de aur, la Campionatul Mondial. Eu, deocamdată, sunt la juniori. Pentru mine, însă, este la fel de importantă ca o medalie de seniori, mai ales că am luat această medalie cu o sportivă pregătită numai de mine și de colegii mei de la Slatina – slătineancă get beget. Nu cu o sportivă adusă de undeva și luată în pregătire. Sunt lucruri care te bucură. Mă bucură și medaliile luate cu sportive la lot, pentră că, până la urmă, suntem o echipă și trebuie să ne bucurăm și să fim uniți și când pierdem. Da, medaliile de aur mă bucură – și nu sunt puține! Nu le știu exact numărul – măcar la sportiva mea le știu! – 12 medalii de aur câștigate de Diaconu Adina, la Campionatele Europene de Cadete și Junioare, ea fiind o sportivă reprezentativă pentru România.

Simt că apare un ‘dar’…
Da… dar un farmec aparte au avut cele câștigate la început. Nu erau Campionate Europene, Mondiale, nici măcar naționale, dar erau primele medalii câștigate, la un concurs unde reușeam rezultate bune și foarte bune. Poate o să râdeți – era un concurs al cluburilor sportive școlare, era o participare enormă! Era ca un campionat național. Acolo am luat primele medalii și atât m-am bucurat… parcă eram campion mondial. Valoarea lor, atunci, a fost foarte mare. Când ajungi să câștigi într-adevăr o medalie mondială îți vine să spui că nu te vei mai gândi niciodată la medaliile mici. Dar ce importanță au avut acelea!  Fiecare e importantă. Și noi, antrenorii, ca și sportivii, suntem mereu în competiție. Foamea de a câștiga mereu competiții ne ține aici.

E greu să schimbi atâtea generații? Să îți treacă prin mână atâtea schimburi de copii, pe cicluri atât de scurte – comparativ cu senioratul, unde un antrenor poate lucra și 10, 15, 20 de ani cu același sportiv?
Da, trebuie să schimbi la 2-3 ani. Este greu peste tot. Dar, dacă știi să te organizezi bine și să îi cunoști ca oameni, copiii ăștia dau multe, au multe posibilități – totul, sigur, pe baza unor monitorizări pe care o facem de-a lungul timpului. Performanța sportivă este grea. De-aia ne-am pregătit, știm să trecem peste greutăți și să gestionăm toate dificultățile. Și rezultatele sunt bune.

Foto: Cezara Paraschiv / ProSport

„Eu cred că prin infuzia de chinezoaice nu arăți ceea ce poți să faci tu. Trebuie și satisfacția este să arăți ceea ce poți face tu, nu ceea ce poți cumpăra din altă parte. Cred că este înșelător. Una dintre motivațiile care m-au făcut să rămân aici este și faptul că nu importăm chinezoaice. Asta ne dă, nouă, antrenorilor, posibilitatea de a arăta ceea ce putem face. Poate ăsta este un motiv pentru care nu voi pleca niciodată”,
Petre Arnăutu, despre subiectul cel mai fierbinte din tenisul de masă mondial – problema naturalizărilor