VIDEO Totul despre colegii mei: Steaua 1996 | „Doar Messi driblează ca Denis Șerban”. Povestea lui Baciu cu sacoul lui Adi Ilie: „Du-te la mine în dulap și alege-ți”

Marius Baciu, jucător al Stelei în perioada 1996-2002, înainte de startul aventurii sale europene, în care a urmat ruta Franța – Germania – Grecia, a fost protagonistul secțiunii „Totul despre colegii mei”,  într-o rubrică deja consacrată a emisiunii ProSport LIVE. Baciu și-a caracterizat foștii coechipieri de la formația roș-albastră, descriindu-l chiar și pe Messi-ul român al anilor 1996. „Cred că este prima poză de când am venit eu la Steaua, de la Inter Sibiu. Este prima noastră poză de grup„, a explicat Baciu fotografia care a servit drept punct de plecare al dialogului.

Cristi Ciocoiu: linștit, la locul lui și le avea pe toate la el – și sarea, și piperul. Era și glumeț. Noi râdeam la vremea aceea, pentru că el venea din Moldova, avea accentul acela de moldovean, iar eu pe cel de ardelean. Și râdeam că până termină Baciune (n.r. – așa era poreclit Marius Baciu) de povestit…

Didi Prodan: cred că a fost unul dintre cei mai puternici fundași centrali, pe mine m-a ajutat foarte mult. Când am venit la Steaua, chiar am jucat lângă el. Sunt meciuri pe care nu pot să le uit niciodată: meciul de calificare cu FC Bruges, în care pur și simplu a defilat contra lui Mario Stanic, care urma să semneze cu Parma, un contract în Italia și titular în națională. Acela fost și pentru mine un meci extraordinar, primul joc la nivel internațional. Didi rămâne unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, iar glumele lui au rămas nechimbate.

Daniel Gherasim: l-am prins ca titular în poartă. Venea după problemele lui Stelea, cred că Stelică fusese accidentat, iar Daniel a avut atunci, probabil, cea mai bună perioadă a lui. Îmi aduc aminte că oricând se apela la serviciile lui, să intre în poartă, era foarte, foarte greu de scos. Steaua a avut mereu portari foarte buni. Dar Gherase, cu Lăcă – au fost cei doi jucători  care pe noi, ce tineri, ne-au ajutat foarte mult.

Bogdan Stelea: era portarul echipei naționale, un portar de excepție. Stelică îi ziceam, Arnold i se spunea mai târziu.

Zoltan Ritli: din punctul meu de vedere, este unul dintre cei mai buni portari cu care am jucat. Un portar care îți dădea o siguranță extraordinară. Eu îl consider unul dintre cei mai mari portari ai României, păcat că a apărut destul de târziu. Noi am jucat împreună și la Inter Sibiu, a avut niște accidentări la genunchi și a fost mare păcat. Era extraordinar de serios, chiar nu puteau să ai o glumă exagerată cu Zoli, că puteai să ai și probleme.

Iulian Filipescu: eu l-am prins puțin, pentru că în iarnă el deja plecase cu Adrian la Galatasaray. Da, un tip mai închis, dar era un jucător ca și mine, care juca orice. Și fundaș, și mijlocaș. De fapt, el mult mai polivalent ca mine, pentru că juca chiar și atacant. Filipescu era un băiat extraordinar, cuminte, la locul lui și chiar un fotbalist foarte bun.

Tiberiu Cisk: Tibi, un băiat serios, care și acum face lucruri foarte bune la Satu Mare. Și el juca fundaș dreapta, fundaș central la marcaj, un jucător util, pe care te puteai baza oricând. Și foarte serios.

Roland Nagy: Roly era un jucător nativ, dar și exersa mult, este arădean și pot spune că, alături de Adrian Ilie, m-a luat sub aripa lui. Stăteam împreună la „Haiducul” și m-au ajutat foarte mult, pentru că începutul este foarte greu. Și Militaru m-a ajutat mult. Cei mai mulți stăteam la Haiduc și ieșeam împreună la mese.

Augustin Călin: a venit odată cu mine, de la Craiova, a prins și el o perioadă foarte bună la început, a și marcat. Cred că primul lui an la Steaua a fost foarte bun. Un băiat și un coleg chiar ok.

Adrian Ilie: era deja jucător consacrat, cred că era cel mai valoros jucător al nostru, împreună cu Didi Prodan – care era la echipa națională și cu Lăcă -care la 32 de ani era deja era prima tinerețe. Adi este unul dintre jucătorii care mi-a dat și haine să mă îmbrac. La început, mi-aduc aminte că ieșeam la o masă și mi-a zis: „du-te la mine în dulap și ia-ți un sacou, pe care îl vrei. Pe cel maro îl iau eu pe mine, ia-ți și tu ceva„. Eram chiar în primele săptămâni. Gestul lui de coleg – că îți dădea și haina de pe el – asta am vrut să scot în evidență. M-a încurajat enorm. Și are o rasă de fotbalist! La fel ca și fratele lui, Sabin – tot un jucător de excepție. Dar Sabin era altă fire, mai glumeț, nu era atât de serios, fotbalistic vorbind, ca Adrian.

Bogdan Bucur: a venit de la Dinamo, a fost și la Inter Sibiu. El a început libero, după ce a plecat Toni Doboș. Apoi eu am fost adus special în locul lui Toni Doboș și eram chiar pe post cu Bogdan, dar la meciul cu Bruges l-a trecut pe el în fața apărării și eu am jucat cu Prodan fundaș central, și cu Tibi Cisk. Și Bogdan era un coleg chiar liniștit, nu supăra pe nimeni, un tip ok.

Eugen Nae: era atunci al patrulea portar, era foarte tânăr. Un coleg ok, un băiat deosebit.

Damian Militaru: I se spunea „Mineru” și putea să joace pe orice post în linia mediană. Îi mai spuneam și „Cărbune” – nu se supăra niciodată, din contră, glumea cu noi, jucătorii mai tineri. Ne motiva atât de mult. Intra în glumele noastre. Ne puteam permite multe cu el, accepta destule lucruri, dar mie îmi pare rău că nu a jucat mai multe meciuri la echipa națională. Vă dați seama ce grup formidabil aveam la echipa națională, dacă un tip ca Militaru nu-și găsea locul acolo nici măcar pe banca de rezerve? Era un jucător care îți ara terenul din minutul unu până în minutul 90.

Tudorel Zamfirescu:  venise și el de la Sportul Studențesc, un caracter și un om cum rar vezi: cu un suflet senzațional.

Leo Nemțeanu: venise de la Iași – băiat cuminte, modest, muncitor. A avut mai apoi o problemă de sănătate și asta l-a cam îndepărtat de performanță. I-au găsit un chist pe la ficat – nu vreau să greșesc. A mai jucat pe urmă, pe la Oțelul, dar nu a mai putut ține ritmul.

Marius Lăcătuș: mi-aduc aminte, când câștigam, și noi cam câștigam atunci – el era exemplul nostru de om, în vestiar. El scria la ce restaurant mergeam după meci. Aveam câteva locuri favorite – la Contesa mergeam, pare-mi-se. Aveam restaurantele noastre unde mergeam, unde ne simțeam bine cu toții. Lăcătuș era modelul la antrenamentul de zi cu zi, la fel ca și Prodan sau Adrian Ilie. De multe ori jucam cinci-contra-doi, o miuță și eram atât de prinși, încât ne lăsa, nu mai avea rost să mai faci alt exercițiu. Vedeam atâta dăruire la Lăcătuș, la antrenament, să câștige fiecare minge, băga alunecări de multe ori. Mie mi-era și rușine că nu pot să bag și eu alunecări, să fac și eu acelaș lucru ca el, pentru că era ceva de speriat de multe ori. Mi-a pus prima dată banderola de la Steaua pe braț la un meci amical, ieșea pur și simplu și mi-a dat-o. A fost o surpriză totală. Se îndrepta spre mine și i-am spus i-o dau cuiva? Mi-a zis nu, pune-o pe mână. Nu știu, mai era un minut, sau cinci, sau zece, dar erau jucători pe teren care, cred, meritau banderola mai mult ca mine. Pentru mine a rămas un moment important al carierei mele.

Laurențiu Roșu: „Roșeață” era înaintea noastră venit, aceeași generație, eram colegi și la echipa națională de tineret. Un băiat foarte serios, un coleg deosebit și un fotbalist de excepție.

Narcis Răducan: ne alerga de ne scotea ficații, mai ales prin cantonamente. Narcis alerga mai ales când mergeam la Forban și noi veneam de la Polițăi:  noi ne duceam, el se întorcea deja. Același lucru îl făcea și Fale mai târziu. Era și el un super-băiat și coleg. Eram o generație în care nu aveai ce să le găsești, ce să le zici. Sincer, parcă ne-a ales, nici nu știu cum.

Denis Șerban: într-adevăr, un jucător ca el, mai rar. Mai rar să dribleze cineva cum dribla el, în momentul de glorie. În viteză – doar Messi.  Dar și el a avut niște accidentări, niște probleme și niște ghinioane teribile. Îmi aduc aminte de un meci cu Dinamo: a ieșit, l-a schimbat Nea Mihai, noi am dat gol în ultimele minute – am bătut sau am egalat Dinamo pe Ștefan cel Mare – și atunci el aleargă să se bucure și calcă pe bordura terenului, face entorsă și stă vreo trei sau patru luni. A pierdut meci cu echipa națională, a pierdut foarte mult în cariera lui atunci. A ajuns și el la Valencia. Am auzit ceva, că i-ar plăcea vânătoare. Are acum afaceri foarte bune în Constanța, are un socru de excepție.

Denis Șerban, ca Messi: „Uitați-vă ce a făcut Denis Șerban la meciul cu Paris Saint Germain, când a driblat cinci la rând, meciul de 3-2. Atunci era greu să ne bată cineva acasă. Era foarte greu. Iar Paris Saint Germain era o echipă foarte puternică atunci. La retur, au fost mai buni ca noi. A apărut Leonardo, care nu jucase în tur ;i care apoi a mers la Milan, dar și Simone. Am luat gol foarte devreme și, la valoarea lor, am simțit pur și simplu că nu avem nicio șansă. Am avut și noi momentul nostru cu Roti, dacă reușeam să marcăm, era altceva, dar greu.

Sabin Ilie: glumeț, un băiat cu calități extraordinare de jucător, dar i-a lipsit mintea. Păcat de el, că putea să ajungă și mai mare. Atât pot spune despre Sabin. În rest, un coleg extraordinar.

Iulian Miu: și acum este o plăcere deosebită să ne întâlnim. Am suferit împreună, am tr[it și bucurii și lucruri mai puțin bune în apărare, în șase ani de zile am jucat de foarte mult împreună.

Mihai Stoichiță: eu l-am prins mai întâi secund – vreau să spun că noi, tinerii, eram foarte importanți atunci, pentru el. Lucra cu noi individual, rămânea foarte mult cu noi după program și ne încuraja mereu. L-am prins și secund, și principal. Mie chiar mi-a marcat cariera, m-a încurajat și în meseria pe care o fac acum, prin dânsul am ajuns la Tiraspol – acolo unde a fost antrenor și este foarte, foarte apreciat. Din punctul meu de vedere, este unul dintre oamenii extraordinari din cariera mea, alături de toți antrenorii cu care am lucrat.

Țiți Dumitriu: a fost tăticul nostru, cred că și acum este important la Steaua. Eu, cu Eric, când ne luam licența Pro, chiar plănuiam o colaborare cu dânsul, pentru că este important să ai alături un antrenor cu atâta experiență, cu atâtea titluri de Campion în România, căruia i-au trecut atâția jucători prin mână. Are un merit extraordinar. Și o personalitate fantastică și mult curaj, pentru că nu era ușor să promovezi an de an 4-5 tineri. O calificare în Champions League însemna bani și faimă, onoare ș.a.m.d. Era stadionul plin. Și a avut curaj să joc eu, un jucător de la Inter Sibiu. Am jucat titular cu FC Bruges și ne-a și ieșit.

„Cu primii bani de la Steaua mi-am făcut casă. Aveam mașină, mă duceam cu Dacia, nu mi-era rușine. Apoi mi-am luat și eu un Audi, mai târziu. Dazia i-am dat-o lui tata”

„Veneau spectatoare la stadion pentru mulți dintre jucătorii Stelei, dar mulți arătau și unii mai puțin”
 

Marius Baciu, 40 ani, jucător al Stelei în perioada 1996 – 2002