Este o poveste despre reușită împotriva rațiunii umane. O poveste care sfidează logica ierarhiei valorilor pe care oamenii au creat-o, dar pe care destinul nu a vrut să o accepte. Pentru că destinul avea un alt plan cu Gareth Southgate și Harry Kane. Povestea este despre ei. Cei care s-au încăpățânat să reușească în ciuda faptului că sentimentul crunt al eșecului le-a fost mult mai cunoscut în viață, decât gustul victoriei. Cei doi au intrat pe teren în sfertul de finală cu Suedia și de ei și-au legat speranțele toți fanii englezi când au intonat „God save the Queen”. Speranțe că istoria din 1966 se va repeta.
22 de ani de la cele mai mari lacrimi
Gareth Southgate a îmbrăcat vesta care l-a făcut unic la acest Mondial, dar nu avea nevoie de un element vestimentar pentru a-și dovedi unicitatea. Este antrenorul care-și trăiește un vis pe care îl avea când nimeni nu-i dădea nicio șansă. Un moment cât 22 de ani cu de ghinioane. În 1996, Southgate rata penaly-ul decisiv care oprea drumul Angliei în semifinale, la Campionatul European. Ghinionist fundaș ajungea să trăiască o nouă umilință, 10 ani mai târziu, într-o finală de Cupa UEFA pierdută cu „Boro”, 0-4 în fața Sevillei. Cu același bun simț și cu dorința răzbunării în suflet, Southgate începea cariera de antrenor. Nici aici n-au curs reușitele. O retrogradare cu „Boro” și apoi demiterea. Așa a început cariera sa de antrenor. În aceste condiții, contractul cu naționala de tineret a venit ca o mână întinsă, dar finalul a fost din nou tragic. Ultimul loc în grupă la Europeanul de tineret, când cel care dorea să devină jurnalist în adolescență îi debuta pe Kane, Loftus Cheek sau Lingard.
Interimarul ajuns o certitudine
După încă o nereușită, n-a crezut nimeni în tânărul antrenor, când a fost numit principal la prima reprezentativă, în locul demisului Sam Allardyce. Nici cei care l-au numit nu au crezut în el, din moment ce statutul său era de interimar. Southgate știa că trebuie să o ia de la zero, cum o mai făcuse în atâtea rânduri. A crezut în curajul său de a merge cu a treia cea mai tânără națională la Campionatul Mondial, în Delle Ali, în Maguire sau în Harry Kane, iar termenul de interimar a fost uitat de toată lumea.
Kane nu mai este prea mic și prea lent
Anglia s-a dus la Mondial cu Southgate și cu o singură vedetă: Harry Kane. Destinul său s-a intersectat din nou cu al antrenorului, iar poveștilor lor au devenit una singură. La fel ca și în cazul lui Southgate, Kane n-a avut parte de încredere maximă când și-a început drumul într-un fotbal al deciziilor atât de nedrepte uneori. Crescut la câțiva kilometri de stadionul lui Tottenham, puștiul firav cu origini irlandeze din partea tatălui și cu talent genetic, de la bunicul din partea mamei, care jucase fotbal la rândul său, și-a dorit mereu să joace pentru Spurs. Avea să trăiască marea dezamăgire a vieții când Arsenal l-a dat afară pe motiv că era prea mic și prea lent. A așteptat cuminte, la Tottehnam, să arate ce poate și a lovit năpraznic când i s-a dat ocazia să devină mare.
Îmbrățișarea destinelor
Cel mai celebru imn s-a încheiat, iar Anglia a început drumul către semifinale. Suedia era un obstacol prea mic într-un vis care există în Insulă din 1966. Între timp, Southgate a devenit antrenorul revelație de la Campionatul Mondial, iar Kane golgheterul competiției. Iar când doi oameni cărora destinul le-a surâs în ciuda nedreptăților trăite sunt în aceeași tabără, Anglia n-are voie să fie neglijată. Fotbalul i-ar putea răsplăti pe cei care l-au inventat, după 52 de ani. Pentru că atât le-a trebuit englezilor să înțeleagă faptul că n-ai nevoie de Capello sau de Beckham pentru a face istorie. E de ajuns un Southgate și un Kane.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER