ARMS Review: cafteală în stil Nintendo

Nintendo Switch este pe piață de numai trei luni, iar lansările de jocuri exclusive pentru această platformă continuă într-un ritm constant. După excelentul The Legend of Zelda: Breath of the Wild și relansarea lui Mario Kart 8 în varianta Deluxe, Nintendo aduce pe piață ARMS, un nou joc de fighting care nu face parte din niciun alt univers al companiei de până acum. Asemenea lui Splatoon, care a oferit o nouă perspectivă asupra jocurilor de tip shooter la persoana a treia, ARMS își scrie propriile reguli în genul fighterelor 3D, accesibilitatea și distracția fiind pe primul loc.

În ciuda faptului că avem de-a face cu o licență nouă, un univers nou și personaje colorate și pline de personalitate, Nintendo nu pierde prea mult vremea cu explicații. ARMS este un joc video în primul rând, iar detaliile de acest gen au fost considerate de prisos pentru echipa producătoare. Cu toate că nu știm foarte multe despre originile personajelor precum Spring Man, Ribbon Girl, Twintelle sau Master Mummy, fiecare dintre acestea au personalități bine conturate, lucru evident încă din primele momente ale jocului. Fiecare personaj are câteva replici scurte dar ușor de recunoscut, un aspect foarte distinct și beneficiază de câte o arenă proprie, fiecare cu o formă specifică, obstacole diferite și muzică dedicată, modelată după personalitatea fiecărui personaj în parte.

Campania de promovare a jocului a amintit fugitiv despre o calamitate care a oferit abilități speciale celor zece luptători din ARMS, brațele acestora fiind transformate în arcuri, iar mâinile lor interschimbabile au devenit veritabile arme de luptă, pe care le folosesc în arenele concursului „Grand Prix”. Pratic, acest turneu constituie componenta de single player a lui ARMS, restul modurilor fiind dedicate sesiunilor de multiplayer. Cam acesta este tot contextul pe care Nintendo îl oferă pentru universul jocului, lucru care ar putea fi dezamăgitor pentru o parte dintre jucători, în special cei care au fost obișnuiți cu seria clipurilor cinematice dedicate personajelor din Overwatch.

În Grand Prix, jucătorii aleg unul dintre cei zece luptători și trebuie să parcurgă în total zece lupte care culminează într-o bătălie mai specială pe nivelurile mai înalte de dificultate (acestea sunt numerotate de la 1 la 7). Deși acest mod poate părea un simplu antrenament pentru confruntările cu jucători reali, acesta este foarte important pentru multiplayer, întrucât doar după parcurgerea completă a Grand Prix-ului pe nivelul de dificultate 4 (sau mai mare) este deblocat modul online „ranked”.

Aici ne lovim și de una dintre problemele jocului. Acest lucru nu este amintit nicăieri, iar meniul care servește drept manual doar descrie fiecare mod de joc în parte și fiecare schemă de control, însă nu și lucuri de finețe precum diferențele dintre „mâinile” care pot fi echipate de jucători, câteva sfaturi de gameplay sau puțin context pentru luptele din joc. De exemplu, fiecare jucător în parte are o abilitate specială: Master Mummy își poate regenera bara de viață atunci când blochează, Ribbon Girl poate să facă double jump, iar Twintelle poate să leviteze pentru câteva momente, însă toate acestea pot fi descoperite fie prin gameplay direct, fie citind mesajele din timpul ecranelor de încărcare, sau replicile în format text ale comentatorului din modul Grand Prix.

Din fericire, ARMS nu obligă jucătorul să își bată capul prea mult cu asemenea detalii. Jocul a fost conceput în așa fel încât absolut oricine, cu sau fără experiență prea multă în jocuri video, să poată să joace încă din primul moment. Nintendo oferă posibilitatea de a juca ARMS în mai multe moduri, fie cu un gamepad clasic (în modurile Joy-Con Grip și Pro Controller), fie cu un singur Joy-Con (într-un stil similar cu jocurile de pe SNES), însă cu siguranță compania se bazează pe faptul că jucătorii vor prefera modul „motion controls”, în care ții câte un Joy-Con în fiecare mână și folosești mișcări ale mâinilor pentru a da cu pumnul, pentru a bloca atacuri și, uimitor pentru o asemenea schemă de control, pentru a mișca personajul în arenele 3D.

Prima impresie ar fi să strâmb din nas la motion controls, mai ales că nu am fost un mare fan al jocurilor de pe Wii de acest gen, însă Nintendo a învățat din greșelile din trecut și a realizat cu ajutorul noilor tehnologii ceva cu adevărat utilizabil și char preferabil pentru o parte dintre utilizatori față de gamepad-ul clasic. Atunci când îndrepți ambele Joy-Con-uri într-o direcție (față, spate, stânga, dreapta), personajul se mișcă în acea direcție. O lovitură cu pumnul trimite respectiva „mână” (arm) spre oponent, în timp ce apropierea celor două controllere pune personajul într-o poziție defensivă. La degetele mari, butoanele L și R sunt folosite pentru acțiunile de eschivă și sărit, în timp ce triggerele activează abilitatea specială (un soi de rage mode care se încarcă în timp) a personajului.

Nu în ultimul rând, apăsarea butoanelor clasice (ABXY sau săgeți) de pe fiecare Joy-Con, va schimba personajul pe care este setată ținta. Deși poate părea complicat la prima vedere, după primele câteva minute totul este foarte natural, iar întoarcerea la controlul cu gamepad-ul (a cărui schemă de control nu este foarte fericită în comparație) poate părea foarte ciudată. Ba chiar poți avea un avantaj destul de important atunci când joci cu motion controls, pentru că poți curba traiectoria fiecărui pumn în parte după ce acesta este lansat, în timp ce, pe gamepad, ambele mâini sunt controlate simultan cu stick-ul stânga.

Din păcate, niciuna dintre modalitățile de control nu este tocmai perfectă, fiecare oferind avantaje și dezavantaje. Probabil că Nintendo ar fi trebuit să se dedice unei singure metode de control, care să ofere ceva mai multă precizie decât cele disponibile în joc. Desigur, acest lucru ar fi putut aliena o parte din publicul mai puțin experimentat, care nu ar fi putut „prinde” jocul atât de repede în cazul unei scheme de control bazate pe apăsări precise de butoane, combo-uri și alte elemente pe care le regăsim în jocurile de fighting clasice.

Toate aceste acțiuni formează mecanicile de joc din ARMS, pe cât de simple, pe atât de greu de stăpânit. Fiecare luptător în parte pornește cu trei tipuri de mâini sau „arme”, pe care le poate combina după bunul plac: una diferită pe fiecare braț sau același tip pe ambele brațe. Armele beneficiază de caracteristici proprii precum „damage”, viteză și un element special (electricitate, gheață, foc, etc.). În timp ce „mâinile” de dimensiuni mai mari sunt în consecință mai lente în mișcarea către inamic, ele consumă mai mult din bara de viață a acestuia la impact. Cele mai mici sunt mai rapide, dar produc și daune mai mici. Indiferent de mărimea lor, elementul special de care beneficiază poate avea efectele dorite asupra inamicului, însă este nevoie ca acesta să fie activat. Activarea se face fie prin trecerea în mod defensiv pentru câteva momente, fie prin apăsarea lungă a butoanelor de eschivă sau sărit, ambele lăsând inamicului loc pentru un atac.

Și aici intră în discuție conceptul luptelor din ARMS. Avem practic de-a face cu un sistem „rock, paper, scissors” evoluat. Un pumn poate fi blocat de poziția defensivă (practic un scut), în timp ce scutul poate fi spart de către o acțiune de aruncat („grab”, atunci când ataci cu ambii pumni deodată). În cele din urmă, un „grab” poate fi oprit de către un pumn. Aceste trei acțiuni, combinate cu mobilitatea personajelor (unele sunt mai lente, altele mai rapide, unele pot să sară de mai multe ori, altele pot să dispară atunci când eschivează) și cu utilizarea inteligentă a superputerii care se încarcă în timpul luptei, transformă un concept atât de simplu într-un joc destul de complex. Câștigătorul este de obicei jucătorul care poată să folosească eficient uneltele pe care le are la îndemână, dar care poate și să intuiască rapid unde va fi inamicul și ce urmează să facă peste câteva momente.

Desigur, ARMS ar putea deveni plictisitor dacă fiecare personaj în parte are avea doar cele trei „mâini” de bază în arsenal, așa că Nintendo a decis ca oricare armă să fie disponibilă pentru fiecare personaj în parte. Pentru deblocare este necesară însă accesarea unui mini-game de tip „shooting gallery”, unde jucătorul distruge ținte pentru a putea colecta cutiuțe. Accesul la acest mod de joc se face pe baza unor monede, care sunt acordate după fiecare luptă în parte, atât în single player, cât și în multiplayer. (Înainte să vă îngrijorați, aflați că nu există microtranzacții în ARMS, iar Nintendo a promis că DLC-ul jocului, care va consta în personaje, arme și arene noi, va fi complet gratuit.)

În funcție de numărul de monede pe care alege să îl cheltuie (30, 100 sau 200), jucătorul are la dispoziție mai mult timp pentru a colecta cât mai multe cutii. În general, cutiile apar după ce fiecare val de ținte este doborât. Cutiuțele sunt în general aleatorii, deblocând mâini noi pentru oricare dintre personajele din joc la întâmplare, însă niciodată nu pleci dintr-un astfel de mini-game fără măcar două sau trei arme noi pentru personajul ales pentru respectiva sesiune.

Armele deblocate sunt apoi disponibile în toate modurile de joc, inclusiv în Grand Prix. Și pentru că tot am amintit modurile de joc, Nintendo a ales să meargă în niște direcții foarte interesante cu ARMS. Fiind vorba despre un joc de fighting, avem de a face la categoria de moduri offline cu clasicul Versus, disponibil în variante un jucător vs. computer, sau orice altă combinație de doi, trei sau patru luptători. Luptele se pot desfășura pe echipe sau individual, orice confruntare cu mai mult de doi jucători transformându-se într-un haos garantat. Fiecare jucător poate să își aleagă schema de control preferată (motion controls, gamepad, joy-con grip sau joy-con orizontal), aceasta fiind recunoscută automat de joc, fără a necesita navigarea prin meniuri.

Pe lângă clasicele lupte, mai există și câteva tipuri de evenimente mai speciale precum V-Ball, un soi de volei care poate fi jucat 1v1 sau 2v2, Hoops, în care inamicul trebuie aruncat la coșul de baschet, și Trick Shot, o variație a trasului la țintă amintit anterior, cu mențiunea că două echipe care stau față în față concurează pentru a strânge cât mai multe puncte. În cele din urmă există și un mod de joc offline numit 1 vs 100, unde un singur jucător se confruntă cu o sută de inamici controlați de AI, care vin în valuri. Din fericire, fiecare inamic în parte este doborât doar cu o singură lovitură, la final fiind necesară eliminarea unui soi de mini-boss cu o bară de viață completă.

Modurile offline sunt distractive atunci când ai unul sau mai mulți prieteni prin preajmă, însă cu siguranță majoritatea jucătorilor de ARMS vor petrece cel mai mult timp în modurile online ale jocului. Acestea sunt trei la număr: Party Mode, în care poți merge în lobby-uri online alături de un „player 2″ în modul split screen, Ranked Mode, pentru cei care doresc concurență adevărată, și Friends, în care poți porni confruntări online private cu cei din lista de prieteni.

Întrucât Friends este de la sine înțeles, ma voi concentra pe Party și Ranked, întrucât fiecare beneficiază de propriile sale particularități. În Party, sistemul de matchmaking te aruncă într-un lobby foarte colorat și prietenos, în care sunt realizate meciuri competitive între toți cei care participă, la întâmplare. Jucătorii sunt reprezentați cu avatarele personajelor alese și cu numele profilului local de pe consolă. Atunci când ești introdus într-un meci, avatarul tău și cele ale celor care mai participă sunt atrase într-un cerc în care sunt vizibile pentru toți elemente precum arena în care are loc meciul, limita de timp și, după caz, bara de viață sau scorul meciului.

Astfel, cei care așteaptă să intre într-un meci pot oricând să intuiască dacă mai au sau nu de așteptat până când jucătorii care sunt în prezent în joc își termină sesiunile. Din păcate, lipsa unui sistem de tip party și chat la nivel de consolă limitează interacțiunea cu jucătorii. Avantajul este însă faptul că sesiunile de joc sunt mai plăcute și mai „prietenoase”, utilizatorii fiind feriți de posibilitatea de a da peste un puști de 13 ani nervos care înjură pe toată lumea.

În modul Ranked, sunt posibile doar confruntări de tip 1v1 în modul de luptă clasic, pe arene alese la întâmplare. În general, sistemul de matchmaking te pune în confruntare directă cu jucători de un nivel similar, însă se mai întâmplă ca un nou venit să fie aruncat în lupte și cu jucători mai experimentați (chiar și cu cinci niveluri peste). Sistemul Ranked funcționează într-un stil destul de standardizat.

Fiecare vitorie aduce puncte de experiență care contribuie la nivelul profilului. Cu fiecare nivel în plus, se consideră că jucătorul este mai experimentat. Desigur, fiecare înfrângere duce la pierderea unor puncte de experiență și poate duce chiar la retrogradarea la un nivel inferior. Câștigătorul este cel care câștigă două runde din trei, iar la final există posibilitatea de a continua lupta împotriva aceluiași adversar sau de a căuta unul nou.

În ciuda faptului că Nintendo nu este o companie recunoscută pentru servicii online robuste, ARMS nu a dat semne de „oboseală” nici în ziua lansării, nici în zilele care au urmat. Din când în când, un meci se termină din senin cu o „eroare de conectivitate”, însă cel mai probabil este vorba despre jucători care ies din meciuri de bună voie, decât de servicii online de slabă calitate. Meciurile Ranked par a fi peer-to-peer, deci atunci când unul dintre jucători se deconectează, „serverul” dispare. Din păcate, pentru cei cu conexiuni WiFi slabe, lag-ul ar putea fi o problemă. Timpul de reacție din joc trebuie să fie foarte mic, iar fiecare întârziere poate să dea peste cap orice strategie. În cele câteva zeci de meciuri jucate, câteva dintre ele s-au dovedit a fi problematice tocmai din această cauză. Pentru o experiență cât mai bună este recomandată conectarea consolei la o rețea cu fir printr-un adaptor Ethernet pe USB.

Pe lângă toate acestea, există și posibilitatea de a juca local între mai multe console Switch, însă, din lipsă de mai multe console și mai multe copii ale jocului, nu am putut testa această funcționalitate. Acest mod este dedicat cu siguranță celor care vor folosi Switch-ul în modul portabil, însă cu siguranță va fi cel mai puțin accesat mod de joc din ARMS, de departe.

Spre final aș dori să vorbesc puțin și despre câteva aspecte mai tehnice ale lui ARMS. Întrucât Nintendo Switch este în mare parte o tabletă care poate să afișeze jocurile și pe un televizor, mulți erau îngrijorați de capabilitățile sale tehnice, în special de calitatea graficii pe care o poate afișa. Ei bine, ARMS, asemeni Mario Kart 8 Deluxe, este un joc care rulează în rezoluție 1080p la 60 de cadre pe secundă și nu scade niciodată sub aceste valori atunci când joci în mod single (un singur jucător, online sau offline). În modul handheld rezoluția scade la 720p, însă framerate-ul rămâne constant. Rezoluția scade la 900p doar în modul split screen, însă diferența nu este atât de mare având în vedere că fiecare jucător are la dispoziție o porțiune mai mică din întregul ecran. Din păcate, în split screen cu 3 sau 4 jucători, framerate-ul scade la 30 de cadre pe secundă. Diferența de framerate este sesizabilă imediat, acest mod de joc fiind recomandat doar în cazuri „de urgență”.

Din punct de vedere artistic, Nintendo a reușit să creeze o lume nouă plină de culori vii și personaje ușor de recunoscut. Fiecare arenă în parte beneficiază de o identitate proprie, iar totul arată foarte bine și foarte „curat”, în ciuda performanței limitate a consolei pe care rulează. La o privire mai atentă sunt evidente scurtăturile pe care Nintendo le-a luat pentru a atinge un nivel de performanță atât de înalt, dar majoritatea jucătorilor vor fi mai atenți la atacurile inamicului decât la publicul din tribună care este format din trei variații de modele, lucru evident doar în reluările de la finalul fiecărei lupte. (Apropo, jocul salvează reluări ale meciurilor, care pot fi parcurse apoi din orice unghi pentru a putea analiza stilul de luptă al jucătorilor și pentru a corecta anumite greșeli în luptele viitoare).

Sunetul este un alt aspect unde ARMS excelează, poate chiar mai mult decât în cazul aspectului vizual. Melodia din meniu va rămâne în mințile jucătorilor multă vreme după ce vor lăsa jocul din mână, iar fiecare arenă în parte vine cu propria temă de fundal, fiind reprezentativă pentru naționalitatea și personalitatea personajului „gazdă”. Fiecare atac în parte beneficiază de sunete specifice, mulți jucători putând folosi efectele sonore ca repere pentru a reacționa în luptă.

Deși este prea devreme pentru a mă putea pronunța, ARMS pare să aibă la îndemână toate atuurile pentru un debut de succes pe noua consolă de la Nintendo. Aceasta este a doua licență nouă a companiei în doi ani, după zeci de ani de titluri Mario, Zelda și Metroid. Se pare că Nintendo poate să creeze și jocuri din alte genuri, chiar din afara ariei sale de confort, însă, ca de obicei, compania nu se conformează standardelor impuse de alții. ARMS este un joc de fighting cu un stil aparte, care dorește să ofere câte ceva pentru fiecare.

Stilul artistic colorat este potrivit pentru orice categorie de vârstă, însă Nintendo pare să țintească spre publicul atras de jocuri mai recente precum Overwatch din acest punct de vedere. Din păcate pentru fanii jocurilor single player, în special ale celor single player de la Nintendo, ARMS este un joc orientat către multiplayer. Este greu de spus dacă acesta va strânge o comunitate în jurul său care să îi asigure o viață lungă în spațiul competitiv, însă cu puține ajustări, Nintendo ar putea avea la îndemână ceva foarte special. Din păcate, conținutul inclus în pachetul de bază nu este foarte cuprinzător. Pentru un joc „full price”, acesta vine cu doar zece luptători, zece arene și o mână de moduri de joc.

Din fericire, acestea pot oferi destulă varietate pentru a nu deveni plictisitoare, iar promisiunea în ceea ce privește conținutul nou gratuit este foarte atractivă. Știm deja că Nintendo se va ține de cuvânt, întrucât a abordat o strategie similară în urmă cu doi ani în cazul lui Splatoon și a dus-o la capăt cu succes, spre încântarea fanilor. Așadar, ARMS este un joc pentru cei care își doresc un titlu „light” axat pe multiplayer pentru Switch, excelent pentru petreceri și întâlniri cu prietenii, dar care poate să ofere destulă complexitate pentru a fi jucat în modul ranked mult timp de acum înainte, cu o singură condiție: trebuie asigurat un flux constant de conținut semnificativ.