Assassin’s Creed Odyssey Review: o odisee prea lungă pentru binele său

Pentru a elimina suspansul încă de la începutul acestui review, da, Assassin”s Creed Odyssey este un joc mai bun decât cel de anul trecut – Assassin”s Creed Origins. Nu este neapărat un Assassin”s Creed mai bun, ci un joc un mai bun, pentru că partea narativă din această serie s-a tot dus în jos după Assassin”s Creed III, cei de la Ubisoft nepărând capabili să o mai redreseze. Astfel, dacă abordați povestea din Odyssey fără pretenții exagerate legate de lore-ul seriei sau de realitățile istorice, noul Assassin”s Creed poate fi considerat chiar „fun”.

Uitați de asasini, templieri și alte reminiscențe ale trecutului: în perioada în care se desfășoară Odyssey, în secolul al V-lea Î.Chr., în timpul războiului peloponesiac dintre Sparta și Atena, aceste grupări nici măcar nu existau. Evident, din joc nu lipsesc conspirațiile, culturile ce-și doresc controlul Greciei Antice și alte elemente cât de cât familiare fanilor seriei, însă cel mai bine ar fi să nu le luați prea mult în serios. Nici măcar realizatorii nu pun mare preț pe autenticitatea acestor evenimente sau personaje, multe dintre ele fiind expuse într-un mod mai degrabă „ștrengăresc”. Iar această abordare funcționează, povestea din Odyssey fiind mult mai bine închegată decât cea din titlul precedent, iar unele dintre personaje, precum Socrate, de-a dreptul memorabile. Fiți sinceri, mai țineți minte pe cineva din Origins în afară de Bayek, Cleopatra și Caesar? Mda, nici noi.

Pentru prima oară într-un joc Assassin”s Creed, putem alege dintre două personaje jucabile la începutul poveștii: tânărul spartan Alexios sau sora acestuia Kassandra. Decizia ține strict de gusturile jucătorului, neinfluențând într-un mod dramatic desfășurarea poveștii. Dimpotrivă, aceasta va curge la fel, indiferent de fratele pe care îl alegi, celălalt urmând să-și facă apariția mai târziu în cadrul poveștii. Amândoi sunt îngâmfați și dornici de afirmare, cu o atitudine șmecherească, care se potrivește de minune în cadrul poveștii, care, la rândul ei, nu trebuie tratată serios.

De această dată, în cadrul dialogurilor dintre personaje, veți putea alege dintre mai multe replici, de cele mai multe ori aceste decizii fiind mai degrabă superficiale, indiferent de opțiunea aleasă deznodământul fiind același. Totuși, există si momente cand aceste dialoguri pot influența anumite elemente narative, modificând unele întâlniri ulterioare, precum și finalul poveștii. Nimic însă cu adevărat ieșit din comun.

Iar introducerea acestor tipuri de dialoguri reprezintă doar unul dintre elementele de RPG cam forțate din joc. Din nou își fac apariția inventarul, echipamentul cu arme, armuri etc. definite de tot felul de cifre și statistici complet inutile pentru fanii mai vechi ai seriei. Dar de departe nicio altă caracteristică de acest gen nu este mai enervantă decât nivelul personajului principal, care, din nou, dictează ce quest-uri poți aborda, limitând sever desfășurarea poveștii principale a jocului. Acestă progresie, deși se desfășoară într-un mod ceva mai organic decât în Origins, este fragmentată de sesiuni parcă interminabile de grinding, în care ești forțat să desfășori tot felul de acțiuni repetitive (cucerit forturi, ucis căpitani, incendiat silozuri) în încercarea de a obține experiența necesară pentru a continua firul principal al jocului.

Astfel, deși am terminat povestea din Origins depășind cu puțin pragul a 30 de ore de joc, pentru a duce la bun sfârșit odiseea lui Alexios am petrecut peste 55 de ore în Grecia Antică imaginată de Ubisoft. Din păcate, o bună bucată din această perioadă s-a rezumat la activități repetitive, existând, ce-i drept, și quest-uri inedite, unele chiar amuzante și memorabile. Dacă producătorii n-ar urmări obsesiv ideea de a ține utilizatorul legat cât mai mult timp de propriul joc, în încercarea de a mai stoarce câțiva bani de la el de pe urma microtranzacțiilor, titluri precum AC Odyssey ar putea fi mult mai bune.

Am impresia că unele dintre regulile de aur ale design-ului de jocuri open world sunt complet ignorate de AC Odyssey și creatorii săi. Este vorba de introducerea treptată a unor tipuri de activități, mai întâi prin intermediul unor misiuni principale, ulterior alegerea de a repeta acest gen de activități (în cadrul unor misiuni secundare/facultative) fiind plasată exclusiv în mâinile jucătorului. Dacă un anumit tip de activitate îmi place, o voi repeta eu singur, din proprie inițiativă, fără ca jocul să mă forțeze în mod obsesiv să o fac pentru a putea progresa în poveste.

Spre exemplu: luptele cu mercenarii. Vă mai amintiți de enervanții phylakes din AC Origins, care apăreau și te hăituiau când iți era lumea mai dragă? Aceștia revin în Odyssey sub forma mercenarilor, personaje mult mai puțin repetitive decât erau phylakes din Origins. Acum există o listă întreagă de mercenari, cu nume, stil de luptă, puncte forte și slăbiciuni proprii, aceștia făcându-și apariția și vânând jucătorul atunci când acesta comite mai multe ilegalități. Ce te faci însă când ai ajuns în faze avansate ale jocului, după zeci de ore de gameplay repetitiv, și apariția unor mercenari enervanți, de nivel înalt, pur și simplu îți blochează, în anumite instanțe, posibilitatea de a progresa? Înjuri, reiei ultima salvare și te rogi să dai peste un bug (cum am făcut eu) în care accesul acestora în fortul în care îmi „desfășuram activitatea” să fie restricționat de vreun obiect invizibil.

Iar AC Odyssey este plin de astfel de „idei bune” în teorie, dar nu prea fericit puse în practică. Măcar acum te poți plimba nestingherit cu „bărcuța” prin Marea Egee, având obișnuitele opțiuni de upgrade ale corabiei, acțiune ce are un oarecare efect terapeutic, mai ales după ce ți-ai stors nervii în prealabil cu câteva ore de incendiat resursele și silozurile inamicilor.

Iar superficialitatea care caracterizează multe dintre elementele din Odyssey este cât se poate de evidentă chiar și la nivelul mecanicilor de bază ale jocului, cum ar fi detectarea coliziunilor. Aceasta este „aproximativă”, afectând atât desfășurarea luptelor, și așa inexacte și stângace (cum erau și în Origins, de altfel), cât și modul în care calul lui Alexios (sau al Kassandrei) se deplasează prin mediul de joc. V-am avertizat încă de la început: nu puneți prea mult preț pe credibilitatea lucrurilor din joc și concentrați-vă pe componenta de „fun” din AC Odyssey. Astfel, veți trece mult mai ușor peste situațiile în care eroul, călare, se prăbușește de pe un deal înalt, cade dramatic, iar apoi se ridică și își continuă drumul fără probleme. Sau când căluțul se crede capră neagră, escaladând fără probleme munți abrupți într-un mod ce sfidează orice lege a fizicii… Pur și simplu nu vă bateți capul și bucurați-vă de lucrurile bune din joc, care, din fericire, sunt prezente din plin.

Unul dintre acestea este grafica din Assassin”s Creed Odyssey, arătoasă fără a crea probleme majore de framerate. Sigur, lăsând la o parte monumentele emblematice, Grecia parcă nu are măreția Egiptului antic din Origins, însă producătorii au făcut o treabă bună cu reproducerea numeroaselor forme de relief, a orașelor importante (precum Atena sau Sparta), a armurilor și armelor specifice vremii, precum și a Mării Egee, ce leagă toate insulele pe care are loc acțiunea.

De altfel, cred că este pentru prima oară într-un astfel de joc când putem admira valuri cu spumă pe plaje, element estetic implementat chiar de către studioul Ubisoft din București. De altfel, o echipă de peste 200 de developeri și game testeri din cadrul studioului Ubisoft București a contribuit la realizarea lui Assassin”s Creed Odyssey, fiind responsabilă pentru mai multe componente ale jocului, precum creaturile mitice, arena în care poți lupta împotriva gladiatorilor sau gameplay-ul naval.

Dacă ar fi să căutăm nod în papura componentei vizuale din AC Odyssey, putem menționa unele texturi care se încarcă un pic cam greu, dar nimic cu adevărat grav, după cum puteți observa și în imaginile din acest review (realizate cu ajutorul Photo Mode-ului, prezent din nou în joc). Când vine însă vorba despre dialogurile vorbite, lucrurile nu stau deloc bine: personajele sună ca niște slavi care vorbesc engleză cu un accent grecesc extrem de forțat și nenatural, existând instanțe, chiar și în cazul aceluiași schimb de replici, când personajele pronunță diferit același cuvânt. Foarte deranjant la prima audiție, însă te obișnuiești după câteva ore bune de joc.

Dacă am sta să vorbim în detaliu despre fiecare element al jocului, am putea scrie probabil întregi volume despre Assassin”s Creed Odyssey. Pe scurt însă, avem parte de un titlu vizibil mai bun decât Origins-ul de anul trecut, dar destul de inconsistent, ba chiar superficial în multe cazuri, neajunsuri pe care producătorii încearcă să le suplinească printr-o durată de joc mărită artificial. Chiar și așa, Odyssey este un joc „fun”, ce merită parcurs măcar o dată. Înarmați-vă însă cu răbdare de fier și mult timp liber…