Call of Juarez: The Cartel Review: cum nu ar trebui realizată o continuare

Când vine vorba de Vestul Salbatic în materie de jocuri video,
unul dintre puținele titluri care îmi vin în minte este
Call of Juarez. Primul joc al seriei spunea
povestea lui Billy, un tânăr ai cărui părinți sunt uciși de un grup
de bandiți. Părintele Ray, fratele tatălui vitreg al lui Billy,
pleacă în căutarea tânărului, convins fiind că acesta și-a omorât
propria familie. Ce a urmat încă rămâne una dintre cele mai
reușite povești spaghetti western transpuse vreodată într-un joc
video
.

Call of Juarez: Bound in Blood a continuat
seria, firul epic al acestui nou titlu învârtindu-se în jurul
originilor Parintelui Ray și motivelor pentru care acesta a decis
să-și dedice viața lui Dumnezeu. Mult evoluat din punct de vedere
grafic, Bound in Blood s-a ridicat la înălțimea
predecesorului
, aducând din nou un subiect destul de
neglijat în lumea jocurilor video – Vestul Sălbatic – în prin
plan.


În condițiile succesului înregistrat de ambele jocuri Call of
Juarez, îmi vine greu să înțeleg de ce producătorul polonez
Techland a ales ca pentru cel de-al treilea titlu al seriei –
Call of Juarez: The Cartel – să abandoneze în
totalitate Vestul Sălbatic și să mute acțiunea în Los
Angeles-ul zilelor noastre
. Nelegiuiții călare au fost
înlocuiți de traficanți de droguri și politisți corupți, iar
duelurile la miez de zi de schumburi de focuri prin cartierele rău
famate ale orașului.

Una dintre puținele legături păstrate cu primele titluri ale
seriei este polițistul Ben McCall, descendent al
familiei reverendului Ray și membru al unei echipe care reunește
reprezentanți ai Los Angeles Police Department, FBI și DEA (Drug
Enforcement Administration). Acesta, împreună cu agenta FBI
Kimberly Evans și agentul DEA Eddie
Guerra
trebuie să pună capăt planurilor unui cartel din
Mexic, responsabil pentru un atentat împotriva DEA.


Lăsând la o parte ruptura de firul narativ din primele două
titluri ale seriei, povestea lui The Cartel avea
potențial
, destul de puține titluri abordând subiectul
destul de delicat al traficului de droguri (și nu numai), atât de
popular în filmele de la Hollywood. Din păcate, firul
evenimentelor din Call of Juarez: The Cartel este foarte
inconsistent
, în încercare de a include cât mai multe
stereotipuri ale genului de filme mai sus amintit, Techland
realizând o veritabilă „varză”, din care cu greu mai înțelegi care
este scopul celor trei eroi, cine sunt suspecții sau din ce cauze
trebuie luate anumite hotărâri.

Această lipsă de direcție clară are însă și unele consecințe
pozitive: campania jocului este destul de consistentă și
variată
, cu misiuni ale căror decoruri variază de la
pădurile din Parcul National Sequoia, la cartierele mărginașe ale
LA-ului și până la fortul din Mexic, întâlnit și în primele două
jocuri Call of Juarez. Povestea poate fi abordată alături
de oricare dintre cele trei personaje principale
, fiecare
având, conform producătorilor, propriul stil de luptă și propriile
motivații ascunse. Totuși, la o analiză mai atentă, în proporție de
99%, cele trei abordări sunt identice, în doar
câteva momente acțiunea diferind în funcție de personajul ales.


Astfel, odată terminată campania cu unul din cei trei,
cu greu mai poți fi convins să o reiei alături de ceilalți
doi
. O idee interesantă ar fi fost divizarea întregii
povești în trei părți complet diferite (și cu scopuri mult mai bine
determinate), fiecare abordată alături de câte unul dintre
personaje. Fiecare misiunie a campaniei este precedată de un scurt
moment de respiro, în care îți poți alege arsenalul (două
modele de pistol și o armă grea
, deblocabile pe parcursul
jocului), poți iniția sau te poți alătura unei sesiuni online
cooperative. Astfel, până la trei jucători pot experimenta
concomintent schimburile de focuri parcă interminabile din Call of
Juarez: The Cartel
.

Misiunile opționale din Bound in Blood au fost înlocuite de
așa-zisa Secret Angeda – obiective secundare pe
care jucătorul poate alege să le îndeplinească (sau nu) pentru
experiență suplimentară. Acestea sunt însă penibile: jucătorii sunt
puși să sustragă tot felul de telefoane mobile sau portofele, ca
ultimii găinari, fără a fi văzuți de coechipieri. Sunt sigur că
furtul de portofele este ultima grijă a unui polițist corupt care
are în mașină întregul „fond de pensii” al unui traficant de
droguri mexican.


Dacă în Call of Juarez: Bound in Blood puteau
fi călăriți cai, locul acestora a fost luat în Call of
Juarez: The Cartel
de tot felul de vehicule. De cele mai
multe ori însă, secvențele care implică urmăririle de
vehicule sunt haotice și neclare
, mai ales din cauza
controlului deloc insiprat al acestor mașini,
realizat din perspectivă first person. În aceste momente, m-am
simțit mai degrabă într-o copie nereușită de Grand Theft
Auto
decât în succesorul unora dintre cele mai reușite
western-uri virtuale din toate timpurile.

O altă aditie de gameplay este avansarea către cuiburile de
mitraliere ale inamicilor, prin intermediul focului de acoperire al
coechipierilor. Din păcate, lucrurile nu stau nici aici prea
grozav, pentru a putea avansa jucătorul fiind nevoit să se
deplaseze între anumite poziții predefinite de către producători,
libertatea de mișcare sau alegere fiind aproape
inexistentă
. De altfel, întregul joc are o problemă în
ceea ce privește libertatea de mișcare a jucătorului,
nivelurile din The Cartel fiind foarte liniare, în
ciuda aparentei lor vastități. Pur și simplu dacă te abați de la
calea predefinită, ești întâmpinat cu un mesaj prin intermediul
căruia ești anunțat că nu ai urmat firul misiunii și trebuie să
reîncarci ultimul checkpoint. Preferam pereții invizibili din

Call of Duty
.


Acesta nu este însă singurul defect de-a dreptul enervant al
jocului. Call of Juarez: The Cartel este împânzit de tot
felul de buguri dubioase
, care pornesc de la refuzul
jocului de a porni atunci când pe consolă se realizează un download
în fundal, neconcordanțe între schema de control aleasă și
butoanele pe care jocul le folosește de fapt sau matchmaking-ul
de-a dreptul defectuos.

Pe parcusul testării, nu am reușit să ne conectăm la
nici măcar o sesiune de multiplayer pe PlayStation
Network
, prin intermediul sistemului de matchmaking din
joc. Ori nu prea multă lume joaca Call of Juarez: The
Cartel
în acest moment, ori sistemul online
dezvoltat de Techland este la pământ
. Chiar și atunci când
am reușit sa conving mai mulți prieteni să jucăm multiplayer în
privat, oferta de doar patru hărți și două moduri de joc
s-a dovedit a fi extrem de sărăcăcioasă
.


Dacă ar fi să căutăm totuși în străfundul sacului și după
lucruri bune legate de Call of Juarez: The Cartel,
probabil că am putea trece prezentarea grafică la plusuri.
Motorizat de a cincea generație a motorului grafic Chrome
Engine
, The Cartel arată destul de bine, mai ales atunci
când vine vorba de reproducerea scenelor exterioare de
dimensiuni apreciabile
. Totuși, impresia bună este ștearsă
cu buretele atunci când vezi de aproape personajele
butucănoase
și lipsync-ul de-a dreptul
oribil
. Nici vocile nu ajută, acestea fiind, în cele mai
multe cazuri, nepotrivite pentru personajele în cauza și
interpretate cu o doză exagerată de entuziasm.

După cum spuneam, Call of Juarez: The Cartel
este, chiar și în condițiile în care nu am considera trecerea de la
western la shooter contemporan un minus de neiertat, un joc
nefinisat
, al cărui potențial a fost călcat în picioare de
realizarea submediocră a celor de la Techland.

Publicat: 29 07. 2011, 17:45
Actualizat: 29 07. 2011, 17:51