Days Gone Review: zombies second hand

Days Gone, cel mai recent joc ieșit pe porțile Bend Studios, reprezintă un caz ciudat în rândurile titlurilor exclusive pentru PlayStation 4 pe care Sony le-a publicat în ultimii ani. Compania japoneză ne-a obișnuit cu titluri deosebite, în care factorul emoțional este împins la extrem, acompaniat fiind și de un gameplay pe măsură, dar și de o finisare exemplară. Iar God of War, lansat în aceeași perioadă a anului trecut, este un exemplu cât se poate de concludent în acest sens. Și, din păcate, Days Gone nu reușește să exceleze când vine vorba de niciuna dintre aceste trei componente vitale. Înainte de a continua însă, vă recomand să parcurgeți și preview-ul nostru exclusiv pentru Days Gone, pentru a înțelege mai bine ce își propuseseră cei de la Bend Studios să realizeze cu acest titlu.

Am amintit factorul emoțional caracteristic unor jocuri de la Sony, The Last of Us fiind probabil titlul care a reușit cel mai bine să atingă corzile sensibile ale jucătorilor din toată lumea. Coincidență sau nu, Days Gone propune o premisă de bază similară: o bună parte a populației a fost transformată în niște creaturi similare zombilor – Freakers -, declașându-se astfel un deja-vu post-apocaliptic, în care protagonistul își pierde soția, chiar în secvența introductivă a jocului. Iar firea eroului principal este poate unul dintre cele mai echilibrate elemente narative din Days Gone, Deacon St. John etalându-și caracterul de biker „supărat pe lume”, care ar putea să se descurce în orice situație, dar și păstrând o latură sentimentală, vulnerabilă și înțelegătoare față de semeni. Iar în unele momente ale poveștii, de un ridicol aproape dus la extrem, această conexiune cu Deacon a fost poate singurul motiv pentru care am ales totuși să duc jocul până la capăt.

Chiar dacă este evident faptul că Days Gone a împrumutat de la The Last of Us mai mult decât era cazul, nu a facut-o deloc într-un mod inspirat. În timp ce povestea creației celor de la Naughty Dog puncta cu măiestrie pe întregul parcurs al jocului, culminând cu un sfârșit pe cât de „sec”, pe atât de satisfăcător, Days Gone reunește sub „aripa sa narativă” o sumedenie de stereotipuri post-apocaliptice, unele insuficient dezvoltate, iar altele de-a dreptul ridicole. Dacă până undeva, spre jumătatea aventurii lui Deacon, am putut cât de cât să rezonez cu motivațiile eroului principal, după depășirea acestui prag pur și simplu nu mi-a mai păsat, povestea fiind lungită într-un mod mult prea artificial. Nu ajută nici scenariul stângaci scris și structurat și nici încăpățânarea cu care anumite secvențe cinematice țin să întrerupă gameplay-ul.

Aminteam în preview că Days Gone nu reprezintă abordarea open world tipică, cei de la Bend Studios optând pentru integrarea în poveste a fiecărei misiuni sau activități din joc, fie principală, fie opțională. Astfel, povestea stereotipică, telenovelistică în unele instanțe, își lasă amprenta grea și asupra porțiunii de gameplay. Pentru început, lucru pe care l-am remarcat și în ediția de preview pe care am avut ocazia să o încerc cu câteva luni în urmă, cam tot ce înseamnă jocul efectiv Days Gone suferă de o evidentă lipsă de finisare, de la modul în care sunt scriptate misiunile, la bătăliile cu anumiți boși, confruntările armate, controlul motocicletei sau chiar modalitatea în care se deplasează personajul principal și interacționează cu anumite elemente ale mediului înconjurător. Sigur, poate în comparație cu alte jocuri indie sau Early Access, Days Gone nu face o impresie atât de proastă, însă, atunci când este pus față în față cu alte titluri exclusive de la Sony (cum ar fi Uncharted, God of War sau Spider-Man), este evident că avem de-a face cu un produs mult mai stângaci, care „joacă într-o ligă inferioară” față de acestea.

Spre exemplu, toata tensiunea și dramatismul unei lupte cu un urs infectat (una dintre bătăliile importante din joc) se duce pe apa sâmbetei când observi cum se mișcă acel animal, ce animații și atacuri scriptate are, vizibile de la o poștă, și cât de rigide sunt reacțiile lui Deacon. Trăiești cam același sentiment ca atunci când îți este explicat mecanismul din spatele unui truc magic spectaculos. Doar că aici nu este nimic spectaculos, ci doar monoton și previzibil.

Să mai amintim și de alte două elemente definitorii pentru experiența din Days Gone: motocicleta lui Deacon și confruntările cu hoardele de Freakers, formate din sute de astfel de monștri. Ei bine, motocicleta, acest element de-a dreptul vital pentru un biker, dar și singura modalitate de transport rapid din acest joc, se controlează într-un mod deloc exact, după cum am menționat și în preview-ul pentru Days Gone. Aportul upgrade-urilor pe care i le poți aplica pe parcursul jocului este insignifiant, acestea jucând mai degrabă rolul unor piedici artificiale, pe care trebuie să le treci pentru a putea finaliza anumite misiuni din joc (cum ar fi urmăririle și doborârile altor bikeri, și acestea de o banalitate jignitoare câteodată).

Măcar nu trebuie să suportăm foarte mult călătoriile extinse pe motor, acestea putând fi „sărite” cu ajutorul funcției de Fast Travel. Evident, dacă ați curățat drumurile de cuiburile de Freakers (unul dintre puținele elemente ale jocului care oferă o oarecare satisfacție), și dacă aveți suficientă benzină. Cel puțin în prima parte a jocului, „autonomia” motocicletei lui Deacon este de-a dreptul ridicolă, aceasta neputând parcurge nici măcar 2km fără a avea nevoie de o realimentare. Din fericire, benzinăriile abandonate sau canistrele de combustibil sunt destul de ușor de întâlnit, însă rămâne problema timpului irosit cu aceste operațiuni repetitive. De altfel, până și cei de la Bend Studios au devenit conștienți în privința acestui inconvenient, in anumite misiuni rezervorul motocicletei lui Deacon devenind infinit, fiind abandonată astfel orice urmă de game design consistent.

Cât despre hoardele de Freakers, atât de mediatizate în perioada premergătoare lansării jocului, nu știu câți dintre jucători vor avea răbdarea necesară pentru a ajunge la confruntările cu acestea. Ce-i drept, veți putea întâlni una chiar în prima parte a jocului, însă este mult mai recomandat să o evitați folosind mecanicile de tip stealth, mai ales că, în acel moment al poveștii, Deacon nu va avea echipamentul necesar pentru a face față unei astfel de amenințări. Deși primești niște teasere pe parcurs, înfruntarile cu aceste hoarde nu vor avea loc decât în ultima parte din joc, după ce ai parcurs deja zeci de ore de gameplay repetitiv.

Adăugați în această ecuație și 99% dintre misiunile secundare, care implică vânarea unui fugar baricadat într-o tabără de bandiți sau pur și simplu eliminarea unei astfel de tabere, care scot în evidență și slăbiciunile schimburilor de focuri (una dintre cele mai reușite componente din Days Gone, de altfel), și aveți în față imaginea unui joc, care deși a promis multă poveste, livrează, mai degrabă, mult conținut repetitiv, de umplutură. Dacă nu se încăpățânau să realizeze un joc open world cu o poveste de 30 de ore, cei de la Bend Studios ar fi putut să filtreze tot acest conținut și să pună la punct o experiență liniară de vreo zece ore, care să reunească momentele mai importante ale poveștii; Days Gone ar fi ieșit un joc mult mai bun în acest caz.

Pentru a nu fi nedrept cu Days Gone, trebuie să recunosc că, în mare parte, componenta sa grafică se ridică la nivelul de pretenții caracteristic unui titlu exclusiv provenit de la Sony. Sălbăticia din Oregon este bine reprodusă, cei de la Bend Studios reușind să adapteze tehnologia Unreal Engine la nevoile proprii, atât mediul de joc, cât și personajele (mai ales în secvențele cinematice) arătând foarte bine. Nivelul artistic nu ajunge la standardele impuse de Red Dead Redemption 2, spre exemplu, însă putem spune că aspectul jocului este unul dintre capitolele pentru care Bend Studios ar merita să fie lăudați. Și aici însă se face simțită o lipsă de finisare, multă lume plângându-se de probleme tehnice, freeze-uri, framerate mic etc. Din fericire, pe parcursul sesiunii mele de testare, nu am întâlnit probleme grave, versiunea finală a lui Days Gone dovedindu-se, cel puțin la nivel tehnic (PS4 Pro, 4K, HDR), o experiență plăcută și fluentă (ajutată, ce-i drept, și de cele câteva patch-uri publicate înainte și după lansare). Sigur, am avut parte de unele scurte pauze în care jocul încarca datele în fundal, însă nimic care să facă uitat modul în care vântul bătea, duios, prin vegetația din Days Gone.

Cât despre partea audio, lucrurile stau în general bine, cu mențiunea că actorii ce dau viață personajelor din joc nu pot face minuni, având în vedere scenariul submediocru cu care au fost nevoiți să lucreze. Spre exemplu, Sam Witwer face o treabă admirabilă în rolul lui Deacon St. John, însă, chiar și așa, există o inconstanță evidentă în modul în care sunt redate anumite replici: protagonistul parcă suferă de psihopatie, dialogurile echilibrate și liniștite fiind urmate de urlături și ieșiri în decor complet nepotrivite în anumite contexte. Merită scoase în evidență și toate zgomotele inumane produse de Freakers, înregistrate de Travis Ryan, solistul trupei de metal extrem Cattle Decapitation. Muzica, pe de altă parte, n-are nimic de-a face cu acest gen, singurele porțiuni pe care le-am reținut fiind cele câteva melodii ce marchează deplasările mai lungi cu motocicleta din misiunile principale, un rock ușurel „de drum” fără prea mare aport emoțional, având în vedere povestea slabă din joc.

Poate vi se pare că am fost prea critic cu Days Gone în rândurile de mai sus. Posibil, însă Sony ne-a obișnuit cu un nivel calitativ pe care titlul celor de la Bend Studios pur și simplu nu reușește să-l atingă. Sigur, dacă subiectul apocalipsei cu zombi va este încă străin, dacă n-ați urmărit seriale precum The Walking Dead sau dacă n-ați apucat să parcurgeți jocuri precum The Last of Us sau Far Cry, atunci probabil că vă veți distra copios cu Days Gone. Pentru restul lumii însă, există alte opțiuni mult mai bune.

– Joc furnizat pentru review de Sony Interactive Entertainment Europe –