Majoritatea producătorilor japonezi de jocuri își desfășoară activitatea într-un „univers paralel”, oferind titluri realizate special pentru piața niponă, ale cărei standarde sunt destul de diferite (și, uneori, chiar ciudate) față de ce apreciază publicul vestic (în care ne putem încadra și noi). Totuși, există și publisheri japonezi de renume hotărâți să cucerească occidentul prin fel și fel de metode. Un astfel de nume este Capcom, iar noul DmC Devil May Cry este titlul ideal pentru a exemplifica strategia abordată de japonezi.
În primul rând, publisherii precum Capcom pleacă la drum cu un bagaj foarte important de mărci de renume, cum ar fi Resident Evil, Dead Rising sau exemplul de față – Devil May Cry. Apoi, pentru a se acomoda cât mai bine la cerințele pieței vestice, scapă de filosofiile de design japoneze prin contractarea unor studiouri străine în vederea dezvoltării acestor jocuri. Pentru a nu-și ridica fanii vechi în cap, noile titluri sunt catalogate drept reimaginări ale seriilor din care fac parte, personajele și poveștile fiind modificate.
Exact acest tip de strategie a fost aplicat în cazul noului DmC Devil May Cry: cu realizarea jocului a fost însărcinat studioul britanic Ninja Theory (autori ai mai vechilor Heavenly Sword și Enslaved: Journey To The West), iar Dante, eroul carismatic al seriei, a fost transformat într-un puști obraznic aflat la început de drum. A fost suficient pentru ca fanii înrăiți să explodeze, renegând jocul încă înainte de apariție, picătura care a umplut paharul fiind schimbarea coafurii și culorii părului lui Dante.
Și totuși, în ciuda reacțiilor deloc calde venite din partea împătimiților seriei Devil May Cry, reușește oare noul DmC să spargă barierele culturale și să fie un joc îndeajuns de bun pentru a șterge cu buretele valul de idei preconcepute cu care a fost întâmpinat? Vom afla în cele ce urmează.
POVESTE
După cum spuneam, DmC Devil May Cry se dorește a fi o reimaginare a seriei, povestea și personajele fiind modificate și adaptate viziunii celor de la Ninja Theory. Din fericire, chiar dacă universul prezentat de acest nou joc este ceva mai „occidental”, toate elementele definitorii ale unui titlu Devil May Cry au fost păstrate: oamenii sunt în continuare subjugați de demoni, aceștia din urmă fiind camuflați în societate și infiltrați în funcții-cheie, prin intermediul cărora pot controla destinul omenirii.
Liderul demonilor este același Mundus, acum portretizat sub forma unui bancher îndeajuns de puternic și viclean pentru a-și îndatora toate națiunile, menținând atât politicienii cât și masele sub control prin intermediul manipulărilor mass mediei sau a drogurilor mascate sub forma unei băuturi răcoritoare. În aceeași manieră sunt păstrate și referințele către Sparda, fost demon trecut de partea oamenilor și părinte a celor doi copii – Dante și Vergil – rezultați în urma relației cu un înger.
Per total, din punct de vedere narativ, Ninja Theory s-a descurcat de minune cu remodelarea universului Devil May Cry, umanizând personajele și adaptându-le nivelului de percepție occidental. În același timp, producătorii au păstrat anumite elemente de finețe, tributare vechilor încarnari ale seriei (cicatricile lui Mundus, aspectul de păpuși al demonilor etc.), asezonate cu o doză importantă de umor (cum ar fi referințele amuzante la coafura clasică a lui Dante).
GAMEPLAY
Lăsând la o parte adaptarea firului epic, o mare parte din îngrijorările fanilor cu vechime erau legate de cum va mofica Ninja Theory gameplay-ul caracteristic seriei și în special sistemul de luptă, considerat unul dintre cele mai dezvoltate și complexe din jocurile de acest tip. Ei bine, din fericire, nu prea avem de ce să ne facem griji la acest capitol.
Ca vechi cunoscător al seriei, imediat ce pui mână pe noul DmC Devil May Cry, te simți imediat ca acasă. Dante are la dispoziției aceleași arme și atacuri clasice, multe dintre combinațiile speciale consacrate de titlurile anterioare făcându-și apariția și în DmC. De asemenea, power-up-urile au fost păstrate în mare parte neschimbate, upgrade-urile fiind de asemenea familiare celor care au mai jucat Devil May Cry în trecut. Noutățile vin din partea armelor angelice și demonice, necesare pentru a doborî anumite tipuri de monștri sau obstacole, dar și pentru navigarea nivelurilor.
Dacă ar fi să căutăm nod în papură, ne-am putea plânge de lipsa unui sistem de lock-on pe un anumit inamic, în unele instanțe Dante concentrându-se pe alți monștri decât cei pe care ar trebui să o facă. Sincer, însă, am resimțit acest neajuns doar de câteva ori pe parcursul jocului, controlul și camera fiind realizate în așa fel încât nu simți neapărat nevoia de a face lock-on doar pe un inamic.
Și pentru că tot am ajuns la capitolul cameră, DmC Devil May Cry nu mai folosește unghiuri fixe pentru a prezenta acțiunea (decât în foarte puține momente scriptate), fiind aleasă în schimb o perspectivă clasică la persoana a treia, în care jucătorul are control complet asupra camerei. O modificare foarte bine venită, mai ales că în DmC Devil May Cry chiar ai ce admira, level design-ul celor de la Ninja Theory fiind unul dintre cele mai bune pe care am avut ocazia să le întâlnim în jocurile recente.
Trebuie menționate și confruntările cu boșii, care, deși destul de ușoare, sunt deosebit de spectaculoase, aspectul și proprietățile acestor inamici fiind foarte bine armonizate cu mediul de joc în care își fac apariția.
Din punctul de vedere al dificultății, pe nivelul implicit, DmC Devil May Cry este destul de accesibil, suficient pentru a solicita jucătorii fără ai frustra. Finalizarea campaniei duce la deblocarea unor niveluri de dificultate avansate, în care monștrii sunt dispuși altfel, luptele devenind astfel mult mai dificile. Mi se pare totuși un pic cam puțin pentru un joc ce poate fi terminat inițial în aproximativ 10 ore.
GRAFICA – ÎNTRE ARTA, TEHNOLOGIE ȘI JUCABILITATE
De obicei, în privința graficii, lucrurile sunt destul de simple: jocurile fie arată bine, fie nu. În cazul lui DmC Devil May Cry lucrurile sunt ceva ma complicate. Cei care au urmărit preview-ul video pe care l-am realizat pentru acest joc acum câteva luni își aduc aminte că m-am plâns de aspectul grafic al noului DmC. Și pe bună dreptate: nivelul prezentat în demo este unul dintre cele mai slabe și neatractive din jocul final, versiunea completă a lui DmC fiind mult mai atrăgătoare din acest punct de vedere.
DmC Devil May Cry folosește motorul grafic Unreal Engine 3, tehnologic jocul nefiind deloc impresionant. Pe de altă parte, titlul celor de la Ninja Theory recuperează în ceea ce privește direcția și viziunea artistică. Aminteam mai devreme că level design-ul este unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut în ultima vreme: este de ajuns să arunci o privire asupra primului nivel din DmC pentru a ajunge la concluzia că Ninja Theory chiar știu să construiască locații pe cât de ciudate, pe atât de spectaculoase și pline de feeling.
Și totuși, prezentarea grafică este probabil călcâiul lui Ahile atunci când vine vorba de noul DmC Devil May Cry. Versiunile de console ale jocului nu fac față decât la 30FPS, un framerate înjumătățit față de vechile titluri ale seriei. De asemenea, ca impact imediat, grafica din DmC nu pare mai bună decât cea din Devil May Cry 4, joc ce nu avea nicio problemă să ruleze la 60 de cadre pe secunda, chiar și folosind hardware-ul limitat caracteristic consolelor PS3 și Xbox 360.
Și, deși producătorii au depus eforturi considerabile pentru reproduce fluența bătăliilor vechi la un framerate înjumătățit, feeling-ul acela caracteristic seriei are serios de suferit de pe urma celor doar 30 de cadre pe secundă. Din fericire, acest framerate este stabil, cel puțin în privința versiunii de Xbox 360 pe care am avut-o în test. Personal însă, aș recomanda să mai așteptați un pic până la apariția ediției de PC, care, pe lângă grafica îmbunătățită, nu va suferi de pe urma limitărilor de framerate.
SUNET ȘI CONTROL
Dacă în ceea ce privește aspectul grafic DmC este un joc al contrastelor, la capitolul audio cei de la Ninja Theory ar trebui să primească un zece cu felicitări. Dialogurile păstrează nota de patetism exagerat caracteristică jocurilor Devil May Cry, schimburile de replici cu anumiți boși fiind elocvente în acest sens.
Coloana sonoră ar trebui să fie de asemenea pe placul fanilor seriei, DmC Devil May Cry îmbrățisând din nou sonoritățile industriale (Combichrist), combinate de această dată cu unele momente (bine alese și dozate) de dubstep.
Nu putem încheia o prezentare dedicată unui asemenea joc fără să menționăm un aspect extrem de important: dacă alegeți să așteptați versiunea de PC, aveti grijă să dețineți și un gamepad pentru acest joc. După cum spuneam mai devreme, camera liberă și multitudinea de combinații existente în DmC recomandă folosirea stick-urilor analogice și a butoanelor rezistente de pe un controller în defavoarea tastelor direcționale și a sărmanului mouse.
CONCLUZIE
Spre suprinderea cârcotașilor, în ciuda schimbărilor aplicate poveștii și personajelor, DmC Devil May Cry poate fi considerat un demn urmaș al seriei. Cei de la Ninja Theory au reușit să păstreze elementele definitorii intacte, adăugându-și propria amprentă asupra formulei care a scris istorie de-a lungul anilor.
Grafica putea fi mai bună și durata campaniei ar putea fi considerată prea scurtă de o anumită categorie de public (cei ce nu doresc să reia un joc doar de dragul dificultății sporite), aceste aspecte recomandând așteptarea unei reduceri de preț înainte de eventuala achiziție a noului DmC Devil May Cry.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER