Polonezii de la studioul Techland îmi sunt simpatici, mai ales datorită primelor două jocuri din seria Call of Juarez și nu grație semi-rateului numit Dead Island. Totuși, determinare este una din virtuțile locuitorilor Europei de răsărit, iar Dying Light este dovada că poți obține un rezultat satisfăcător dacă nu renunți și te încăpățânezi să finisezi aceeași formulă.
De ce am adus aminte de Dead Island? Pentru că Dying Light reia tema acestuia, fiind un joc de acțiune open world în care mediul înconjurător este împânzit de zombies, un subiect rămas la modă în ultimii ani, atât în domeniul jocurilor, cât și în cel al filmelor de la Hollywood (și nu numai). Cu alte cuvinte, Dying Light încearcă să corecteze tot ce a fost greșit în Dead Island și, în mare parte, reușește.
Totuși, cel mai recent titlu al celor de la Techland nu este capabil să atingă acel nivel calitativ necesar pentru a ridica acest joc la nivelul de etalon pentru alte viitoare creații similare. Principalul motiv pentru care Dying Light este prins în acest soi de „purgatoriu calitativ” este reprezentat de inconsistența elementelor ce alcătuiesc acest joc.
Spre exemplu, deși este vorba de banala temă a morților umblători, Dying Light reușește să atragă inițial atenția prin locul în care izbucnește de această dată epidemia – orașul fictiv Harran. Spre deosebire de majoritatea jocurilor sau filmelor ce abordează subiecte similare, unde acțiunea are loc mai tot timpul în Statele Unite ale Americii, Harran se dorește a fi o așezare mai degrabă orientală, cu arhitectură și locuitori ce inspiră, la prima vedere, o alternativă exotică asupra unei formule folosite excesiv.
Și chiar ar fi fost interesant dacă producătorii continuau în această direcție: cu toții am participat deja la numeroase scenarii de tipul The Walking Dead, ar fi fost mult mai captivant să privim cum este abordată o astfel de problemă din perspectiva unei culturi și religii diferite, precum pare cea din Harran. Din păcate, alegerea unui oraș oriental nu a fost decât o scuză pentru Techland de a da personajelor din joc accente englezești stricate, exploatarea eventualelor avantaje oferite de un astfel de mediu de joc fiind aproape inexistentă.
Mai mult, la capitolul poveste Dying Light face uz de niste stereotipuri deranjante și, câteodată, chiar jignitoare: spre exemplu, liderul taberei din care face parte eroul principal este cât se poate de alb, în timp ce personajul negativ, ce dă dovadă de accese de nebunie și grandomanie, este arab. De altfel, narativ vorbind, cuvântul „stereotip” caracterizează cum nu se poate mai bine povestea și mai toate personajele din Dying Light: firul epic este de o banalitate cumplită, lipsind până și previzibila întorsătură de situație.
Pe de altă parte, pe cât de subexploatat este contextul narativ al jocului, pe atât de bine este dezvoltat gameplay-ul propriu-zis. Acțiunea din Dying Light este privită din perspectivă first person, o alegere cel puțin interesantă, având în vedere accentul puternic pus pe deplasarea de tip parkour prin mediul înconjurător. Precum în Mirror”s Edge, acomodarea la acest gen de control va dura un pic, însă, odată înțeles sistemul, navigarea orașului din Dying Light devine o adevărată plăcere. Totuși, unele momente de platforming pot deveni frustrante, însă nu imposibile.
Întregul joc are în spate un sistem de evoluție a personajului ce amintește de RPG-urile ușurele, mai toate acțiunile personajului principal având drept consecință câștigarea de experiență, ce poate fi apoi investită în abilități suplimentare (unele dintre acestea sunt foarte utile nu doar pentru supraviețuirea propriu-zisă, ci și pentru sporirea satisfacției oferite de navigarea cât mai fluentă a mediului înconjurător). De asemenea, există și un inventar, pentru armele găsite/cumpărate, precum și un sistem de crafting care permite obținerea anumitor item-uri sau dotarea armelor cu upgrade-uri.
Și pentru că tot veni vorba de arme, prima parte a jocului este aproape în exclusivitate bazată pe luptele de tip melee. Din păcate, inconsistența de care aminteam mai devreme se face simțită și aici: primele confruntări cu morții vii se dovedesc perfecte pentru a te familiariza cu sistemul de luptă, însă, mai târziu, lucrurile devin aproape amuzante când te vei confrunta cu primii inamici umani.
Sistemul de atacuri de proximitate este parcă prea puțin dezvoltat, luptele cu un adversar neinfectat, în condițiile în care nu aveți la dispoziție decât arme melee, fiind mai degrabă un dans macabru al întâmplării decât un plan bine pus la punct și aplicat. Situația este oarecum tristă, având în vedere ca jocuri mult mai vechi s-au descurcat mult mai bine la acest capitol: poate că realizatorii lui Dying Light ar fi trebuit sa joace un pic de Condemned: Criminal Origins pentru a vedea cum ar trebui să funcționeze confruntările melee într-un astfel de joc.
Totuși, în a doua jumătate a lui Dying Light, eroul controlat va primi și arme de foc, jocul devenind astfel mult mai familiar pentru iubitorii de first person shootere clasice. Teoretic, puterea de foc și aria de acoperire ar fi trebuit să fie compensate de sunetul generat de astfel de arme, capabil să atragă foarte rapid hoardele de morți vii. Totuși, structura jocului invalidează de cele mai multe ori această teorie: misiunile propriu-zise au loc, de cele mai multe ori, în niveluri separate față de HUB-ul open world principal. Astfel, numărul de inamici/zombies este bine determinat de la început, folosirea excesivă a armelor de foc neputând fi sancționată prin atragerea altor inamici pentru simplul motiv că aceștia nu există în acel nivel.
Ce-i drept, de cele mai multe ori, acest gen de misiuni „incapsulate” funcționează foarte bine, fiind foarte atmosferice și bine „regizate”. Totuși, parcă acest concept de mediu de joc „controlat” se bate puțin cap în cap cu formula open world promisă de producători, precum și cu posibilitatea de a aborda aproape toate misiunile din joc și în mod cooperativ.
Pe de-o parte, libertatea de mișcare si abordare este sacrificată în favoarea atmosferei apăsătoare și a parcursului controlat; pe de altă parte, farmecul acestora este diminuat de posibilitatea de a juca alături de prieteni, tensiunea fiind mult diminuată astfel. Poate că o campanie separată (sau măcar quest-uri secundare) dedicate modului cooperativ ar fi fost o alegere mult mai inspirată pentru un asemenea joc.
O altă decizie care suferă de pe urma design-ului cu două fețe al jocului este implementarea ciclului noapte-zi și a modificărilor pe care acesta le aduce asupra comportamentului inamicilor. Pe timp de noapte, își fac apariția o serie de zombies suplimentari, mult mai rezistenți și rapizi decât cei normali, iar confruntările sau urmăririle cu aceștia pot deveni extrem de tensionate. Și totuși, gameplay-ul pe timp de noapte poate fi evitat aproape în totalitate (prin intermediul somnului în safe houses), în toate misiunile legate de povestea principală existând una singură care efectiv te forțează să acționezi noaptea.
Din fericire, în ciuda stângăciilor de acest tip, Dying Light rămâne plăcut de jucat pe parcursul întregii povești, chiar dacă evoluția acesteia, după cum aminteam și mai sus, se desfășoară în cel mai banal mod cu putință. Astfel, obții cu lejeritate aproximativ 15 ore de gameplay doar din firul principal al campaniei, quest-urile secundare (extrem de numeroase) putând dubla durata de joc.
Și în ceea ce privește prezentarea grafică Dying Light suferă de pe urma anumitor inconsistențe. Spre exemplu, mediul înconjurător, arhitectura clădirilor, majoritatea morților vii, precum și efectele folosite arată excelent, iar framerate-ul nu are de suferit. Pe de altă parte, modelarea și animarea personajelor lasă de dorit, contrastul calitativ dintre aceste elemente fiind extrem de deranjant.
Nu ajută nici folosirea modelelor similare pentru mai multe personaje, nici lipsync-ul slab și nici interpretarea modestă a actorilor. În ceea ce privește coloana sonoră, cele mai reușite momente din Dying Light sunt cele în care muzica amintește de Deus Ex: Human Revolution, fiind folosite teme asemănătoare.
Și totuși, atunci când tragi linie și încerci să ajungi la o concluzie, realizezi că Dying Light ți-a plăcut, în ciuda tuturor inconsisțentelor prezentate mai sus. Jocul celor de la Techland nu este în niciun caz vreo operă de artă, însă, până la urmă, își face treaba destul de bine, oferind suficient conținut pentru a-și câștiga o recomandare. Totuși, încercați să așteptați până când prețul va mai scădea sau până când veți putea achiziționa Dying Light în cadrul unei promoții.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER