Am doi colegi înnebuniți după George R.R. Martin și romanul lui infinit. Au citit cărțile cu rândul, după ce și le-au cumpărat în comun, că erau scârbos de scumpe. Apoi au stat lipiți de televizoare la fiecare episod al serialului, discutând apoi pe larg implicațiile fiecărei imagini și interacțiuni. Iar unul dintre ei se gândea chiar să joace și jocul de față, chiar dacă n-are nicio tangență cu lumea asta de obicei. Din fericire, am trecut pe acolo fix cât să-i dau idei să nu piardă vremea cu acest nou Game of Thrones de factură RPG, așa cum nu merită nici să-ți pierzi vremea cu strategia ieșită acum ceva vreme (A Game of Thrones: Genesis).
E adevărat, George R.R. Martin a colaborat cu echipa producătoare la narațiune, iar ăsta ar fi singurul punct care să-l țină pe un fan legat de cele 8-9 ore și cele 15 capitole ale jocului. Două personaje își dispută întâietatea, pe de o parte Mors Westford (aflat în slujba Night Watch și păzitor al Zidului), iar de cealaltă Alester Sarwyck (preot al lui R’hllor), revenit acasă la moartea tatălui său după ce renunțase la orice pretenții succesorale și la intrigile politice aferente.
Cele două povești pun fiecare accentul pe cele două părți ale universului cu flăcări și gheață: Mors se axează pe lupte, fie în spații deschise sau în catacombe, în timp ce Alester trebuie să navigheze prin hățișul intrigilor tronului pentru a câștiga favorurile unei regine de care depinde soarta regatului său. De pe altă parte, pendularea constantă între cele două personaje te împiedică să te atașezi cum trebuie de ele, când ți-e lumea mai dragă fiind obligat să schimbi. Pe lângă povestea bine dusă la capăt se mai remarcă și dialogurile, cu opțiuni bune sau rele ale căror mare avantaj este că nu marchează în niciun fel consecințele – te poți aștepta la orice când ai ales o linie de dialog, astfel că întregul sistem ar fi putut fi exploatat mult mai mult.
Pe lângă personajele principale, mai ai ocazia să controlezi și alți eroi, dintre care se remarcă câinele lui Mors, prin intermediul căruia „miroși” urmele inamicilor sau descoperi tot felul de secrete. Alți însoțitori vin cu setul lor specific de abilități, dar din păcate nu îi poți echipa cu nimic mai bun. Din acest punct de vedere, și sistemul de vânzare a fost complicat inutil, fiind nevoie de navigare prin două ecrane și un șir de vreo 5 click-uri pentru a reuși să iei sau să dai ceva.
Ca în orice RPG, avem și o parte de personalizare: eroul are de ales dintre trei clase, apoi urmează investiția punctelor în atribute, skill-uri și trăsături de caracter. Ultimele sunt destul de interesante, fiind obligatorie o balanță între avantaje (de exemplu, alegi capacitate de conducere, agilitate și bun creator de poțiuni) și dezavantaje (eroul are un plămân rupt și nu prea poate alerga, îi e frică de foc sau nu suportă grupurile mari de inamici).
Pe de altă parte, sistemul e făcut să te îndepărteze de experimente pentru că pentru abilitățile clasei primești două puncte la preț de unul; apoi, lumea jocului este prea mică pentru a permite o desfășurare serioasă de obiecte și s-ar putea să termini jocul cu echipamentul cumpărat pe la început în joc nu doar pentru că nu prea e altceva mai bun, ci și pentru că banii vin cu țârâita.
Luptele sunt problema cea mai mare, îngrozitor de banale și repetitive odată ce ai găsit combinația ideală pentru a pune jos orice inamic normal sau boss. Astfel, ajungi rapid să legi la nesfârșit aceleași trei acțiuni care îți asigură succesul, ocazional mutând controlul pe un alt NPC pentru a arunca în luptă o abilitate specifică.
Din păcate, controlul este nesigur, click-urile nu funcționează sau personajele reacționează cu întârziere și nu o dată am murit pentru că eroul se gândea să atace pe altcineva de parcă îi cerusem să rezolve mental o integrală triplă. Avem și pauză activă, și abilități de folosit, dar totul se reduce la o armată de click-uri și o cameră încăpățânată în colțuri și unghiuri prea apropiate de personaj pentru a putea evalua corect câmpul de bătaie.
Nici grafica nu a scăpat de inconsistențe, cu modele destul de detaliate ale personajelor, dar cu decoruri lipsite de viață, numeroase clone ale NPC-urilor și suprapuneri suspecte de dialoguri când controlezi câinele lui Mors. Animațiile lasă de dorit, coliziunile se petrec ciudat sau sunt pur și simplu ignorate, iar uneori acțiunile puse în „coada” de luptă se văd de parcă personajul s-ar deplasa pe șine.
Din păcate, cel mai probabil doar fanii înrăiți precum cei doi colegi ai mei vor avea răbdare să ajungă până la capătul acestui joc Game of Thrones. Povestea este motivantă, dar numai dacă ai răbdare să treci peste toate inconsecvențele de gameplay și realizarea tehnică îndoielnică.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER