Ninja Theory reprezintă un caz special în cadrul industriei jocurilor video din ziua de azi. Deși a lucrat cu unii dintre cei mai mari publisheri la proiecte foarte importante, studioul britanic și-a păstrat independența de aproape 20 de ani, nefăcând rabat în privința calității propriilor jocuri. Din păcate, chiar dacă a lansat titluri de un nivel calitativ pe care până și unii producători mari abia visează să-l atingă (Heavenly Sword, Enslaved: Odyssey to the West sau DmC: Devil May Cry), echipa britanică nu „a dat lovitura” niciodată, câștigurile financiare favorizând mai degrabă publisher-ul în dauna studioului producător.
Astfel, cei de la Ninja Theory au hotărât ca următorul lor proiect să fie realizat fără implicarea unui publisher tradițional, studioul din Cambridge alegând să-și finanțeze și publice singur noul joc. Spre deosebire însă de alte echipe independete, britanicii nu s-au limitat la a realiza un titlu simplist, impunându-și să păstreze aceleași standarde calitative tipice producțiilor AAA, realizate cu ajutorul unor bugete foarte mari. Astfel a luat naștere Hellblade: Senua’s Sacrifice.
Bineînțeles, standardele jocurilor de prim rang (promovate chiar de Ninja Theory prin titlurile anterioare ale studioului) și bugetul limitat disponibil pentru Hellblade nu sunt două concepte care să se împace tocmai bine, o serie de compromisuri fiind făcute pentru a se atinge obiectivul final. Unul dintre acestea, conform producătorilor, a fost scurtarea duratei de joc spre deosebire de un titlu AAA standard, mult mai multe detalii despre metodele inedite găsite de Ninja Theory pentru a dezvolta Hellblade fiind disponibile în documentarele lansate de studio pe întreaga durată de producție a jocului. Chiar vă recomand să urmăriți această serie de „jurnale de studio”, acestea demonstrând, încă o dată, că atunci când îți dorești cu adevărat, vei găsi o soluție.
Lăsând la o parte această introducere, Hellblade: Senua’s Sacrifice nu poate fi analizat cu adevărat fără a privi jocul din două perspective distincte: pe de-o parte avem gameplay-ul, grafica, sunetul etc., componente ce putem spune că, reunite, dau naștere jocului propriu-zis, iar pe de altă parte avem povestea, cu un fir narativ divizat în mai multe straturi, pornindu-se de la cel superficial, de suprafață, și ajungând până la subiecte pe care jocurile video pur și simplu nu le-au băgat în seamă până acum. Tocmai de aceea am ales să structurăm acest review un pic altfel: vom vorbi puțin despre povestea „de suprafață”, pentru a trece apoi la gameplay și joc în sine, revenind apoi la trăsăturile mai aparte ale narațiunii din Hellblade.
Pe scurt, Hellblade: Senua’s Sacrifice spune povestea unei războinice celte care, în urma unui raid al vikingilor, își pierde partenerul de viață. În încercarea de a salva totuși sufletul acestuia, Senua călătorește până în Hel, „tărâmul de dincolo” din mitologia nordică, și luptă pentru a-și atinge obiectivul. Cam aceasta este, pe scurt, intriga jocului, suficientă pentru a motiva, cel puțin la prima vedere, acțiunea din Hellblade.
Aminteam la început că producătorii au pornit, încă de la startul acestui proiect, de la ideea de a face compromisuri pentru a-și atinge obiectivul. Aceasta este și prima impresie pe care o lasă Hellblade: Senua’s Sacrifice, după primele minute de joc: într-adevăr, grafica, animațiile, vocile se ridică la cel mai înalt nivel, însă, in ceea ce priveste gameplay-ul, Hellblade nu pare deloc complex. Avem parte de o aventură liniară, cu un set limitat de mișcări pentru Senua și niște prime lupte extrem, dar extrem de simpliste.
Pe măsură ce avansezi însă în joc, lucrurile încep să se complice vizibil, puzzle-urile și, în special, luptele fiind dovezi în acest sens. Daca la început, mecanicile pe baza cărora sunt realizate puzzle-uri lasă impresia de banalitate, echipa producătoare evoluează aceste criterii pe parcursul jocului și le combină în moduri care aproape că reușesc să te facă să uiți cât de simple sunt acestea de fapt. Totuși, enigmele în care trebuie să găsești rune nordice „camuflate” în mediul înconjurător sunt parcă prea des întâlnite pe parcursul jocului, în detrimentul altora mai interesante (supraviețuirea în întuneric, comutarea între trecut și prezent etc.).
Lucrurile stau și mai bine în cazul sistemului de luptă din Hellblade: Senua’s Sacrifice, altă componentă care, la început, dă o impresie de simplitate oarecum jignitoare pentru un jucător experimentat. Pe scurt, Senua are la dispoziție două tipuri de atac cu sabia (rapid sau lent, dar mai puternic), precum și posibilitățile de a bloca sau eschiva atacurile inamicilor, precum și de a-i dezechilibra pe aceștia cu ajutorul unei lovituri de picior. Și nu știu dacă, cel puțin până la apariția primului boss, e nevoie de mai mult decât de atacul de bază și block.
Din acel moment însă, treptat, Hellblade te forțează să înveți și să stăpânești cât mai bine mecanicile sale de luptă, aparent simpliste: își vor face apariția noi tipuri de inamici, vulnerabili doar la anumite tipuri de atac sau combinații de atacuri, capabili să atace în grup, din direcții diferite. În aceste situații vei descoperi cu adevărat „adâncimea” și versatilitatea sistemului de luptă din Hellblade, confruntările din fazele avansate ale jocului reprezentând adevărate provocări chiar și pentru gamerii cu vechime. Ajută însă faptul că dacă lupți și eschivezi bine, Senua beneficiază de o „băruță” de focus, care, odată umplută, oferă posibilitatea de a declanșa o perioadă de „rage”, în care eroina se mișcă mult mai repede în luptă, iar atacurile sale nu mai pot fi blocate de inamici.
Mai mult, deși la prima vedere Hellblade: Senua’s Sacrifice pare definiția de dicționar a liniarității. Din fericire, chiar și în acest caz (deloc grav, de altfel, foarte multe jocuri bune fiind complet liniare), impresia inițială induce în eroare un pic. Astfel, pe parcursul aventurii sale, Senua va putea alege, în unele instanțe, ordinea în care dorește să-și îndeplinească obiectivele (luptăm mai întâi împotriva zeului focului sau ne luăm inima în dinți și-l înfruntăm prima dată pe zeul iluziilor?). Nu vă închipuiți însă cine știe ce mediu de joc open world, singurele elemente „colecționabile” din Hellblade fiind niște rune care redau, sub forma de narațiune vorbită, legende ale mitologiei nordice.
Surpriza cea mai plăcută este însă legată de durata de joc a aventurii Senuei, nici pe departe atât de scurtă pe cât ar fi lăsat de înțeles declarațiile inițiale ale producătorilor. Este adevărat, jucătorii mai grăbiți pot traversa întreaga călătorie prin Hel în doar șase ore, însă un parcurs normal al jocului, în care te bucuri de poveste și de priveliști poate lua și peste opt ore, și chiar spre zece ore dacă explorezi atent pentru a descoperi toate runele de care aminteam mai devreme. În aceste condiții, prețul de numai 30€ cerut de Ninja Theory nu mi se pare deloc exagerat, ba chiar un pic cam mic pentru ce are de oferit jocul.
Revenind însă la aspectele mult mai profunde ale poveștii din Hellblade, Senua nu este eroina tipică care, curajoasă, depășește orice obstacol și doboară orice inamic pentru a triumfa într-un final de proporții epice. Dimpotrivă, Senua este probabil primul protagonist al unui astfel de joc care suferă de puternice afecțiuni psihice, întreaga poveste fiind croită în jurul obsesiilor și temerilor acestui personaj.
Deși, în teorie, acest subiect pare foarte sensibil, cei de la Ninja Theory l-au tratat cu un respect deosebit, aceștia apelând la specialiști în domeniu pentru a reda cât mai corect condiția unei persoane care suferă de psihoză: un țel care se transformă treptat într-o obsesie din ce în ce mai puternică, iluzii vizuale și auditive, cum ar fi vocile care nu îi dau pace Senuei niciun moment din joc. Chiar și puzzle-urile bazate pe descoperirea de rune în mediul înconjurător au o doză de justificare în condiția mintală a eroinei.
Totuși, după cum am amintit, abordarea echipei producătoare nu este nici pe departe lipsită de respect, evoluția poveștii de pe parcursul jocului oferind motivări pentru fiecare pas important făcut de Senua sau de persoanele din viața sa. Cu alte cuvinte, soarta eroinei nu este nici pe departe o boală, ci mai degrabă nefericitul rezultat al unor traume trăite pe parcursul existenței sale. Mesajul trimis este atât de puternic încât poate chiar și noi, cei care ne considerăm persoane „sănătoase la cap”, ne putem regăsi, măcar parțial, în drama Senuei sau măcar putem dobândi un pic mai mult respect și înțelegere față de semenii mai puțin norocoși în viață.
Un alt merit al poveștii din Hellblade: Senua’s Sacrifice, ascuns la prima vedere în spatele unui obișnuit joc de acțiune, este și ușoara tranziție a sentimentelor trăite de eroină și către jucător. Aici merită amintit atât finalul, care lasă loc mai multor interpretări capabile să te pună să-ți pui anumite întrebări despre propria integritate mintală, cât și mecanica de extinderea a putreziciunii care cuprinde corpul Senuei pe măsură ce aceasta petrece din ce în ce mai mult timp în Hel. Cu alte cuvinte, la fiecare moarte, corpul eroinei putrezește din ce în ce mai mult, producătorii avertizând că dacă mori de prea multe ori, Senua va dispărea complet, iar jocul îți va sterge salvarea și te va forța să-l iei de la început. Din fericire, pe parcursul testului nostru, nu am ajuns până în acest punct, însă tensiunea constantă rămâne, câteodată jucătorul având senzația că ia pe proprii umeri o parte din presiunea pusă pe Senua, pentru a o ajuta pe eroină să-și continue aventura.
Revenind la jocul propriu-zis, în ciuda abordării narative meritorii a celor de la Ninja Theory, precum și a talentului echipei producătoare de a extinde niste concepte simpliste, acesta rămâne principalul neajuns al jocului: temelia extrem de limitată și simplistă pe care s-a construit întregul gameplay. Unii jucători s-au plâns și de posibilitatea de a rămâne blocat în anumite puzzle-uri ale jocului dacă nu se urmează un anumit fir al evenimentelor, însă nu am întâlnit asemenea probleme pe parcursul sesiunilor noastre de joc.
O problemă de care ne-am lovit însă a fost imposibilitatea de a rula corespunzător Hellblade: Senua’s Sacrifice pe un televizor 4K profitând de avantajele oferite de un astfel de display. Trebuie menționat că am avut la test versiunea pentru PC a jocului, sistemul de test fiind conectat atât la un monitor obișnuit, cât și la un TV 4K. De fiecare dată când am încercat să rulăm Hellblade pe TV la o rezoluție mai mare de 1080p (1440p sau chiar 2160p) in mod Fullscreen, framerate-ul a fost limitat artificial la 30fps, jocul forțând TV-ul să comute pe un refresh de 30Hz.
Chiar dacă sistemul nostru este capabil de mai mult (folosește o placă video GeForce GTX 1070), lucru evident atunci când am dezactivat V-sync-ul din joc, Hellblade s-a dovedit a fi nejucabil din cauza screen tearing-ului excesiv, cauzat de rata de refresh de numai 30Hz. Și vă asigurăm că nici sistemul și nici cablurile HDMI folosite nu sunt de vină, alte jocuri rulate în condiții similare, cum ar fi DiRT 4, Bayonetta, Vanquish sau Dishonored 2 rulând fără probleme în 2160p cu un refresh de 60Hz (am încercat chiar și limitarea la YUV420 din setările NVIDIA pentru a fi siguri că este suficientă lățime de bandă pentru semnalul 4K60Hz). De altfel, chiar și Hellblade a funcționat în 2160p, cu refresh rate de 60Hz, însă doar în modul Windowed Fullscreen (în care ești forțat să folosești rezoluția desktop-ului). Problema s-a rezolvat complet atunci când am conectat aceleași display-uri la un alt computer, dotat cu o placă video GeForce GTX 1080. Însă nici în acest caz jocul nu a putut fi rulat la un framerate constant de 60fps folosind rezoluția 4K.
Astfel, am ales să jucăm Hellblade pe monitor, la rezoluția nativă a acestuia (1920×1200), unde sistemul dotat cu GeForce GTX 1070 n-a avut nici cea mai mică problemă în a susține un framerate constant de 60 de cadre pe secundă pe tot parcursul jocului sau chiar mai mult dacă optam pentru dezactivarea funcției V-sync din joc. Totuși, din păcate, senzitivitatea mouse-ului pare a fi legată de numărul de cadre pe secundă, mișcarea devenind aproape incontrolabilă dacă deblocam framerate-ul.
De altfel, toate imaginile din acest articol au fost realizate folosind Photo Mode-ul inclus în joc și setările video împinse la calitate maximă. Din păcate, chiar și în aceste condiții, efectele de post procesare folosite de joc au darul de a aplica un strat nedorit de blur pe unele texturi, lucru mai mult decât evident atunci când te apropii de unele suprafețe. Poate această abordare merge pe console, unde stai la o anumită distanță de TV, dar nu și pe PC, unde faptul că stai în proximitatea monitorului de pe birou poate scoate în evidență mult mai ușor aceste inconveniente.
Și pentru că tot a venit vorba de console, versiunea pentru PlayStation 4 standard a jocului rulează în rezoluție 1080p, cu 30 de cadre pe secundă, în timp ce posesorii de PS4 Pro pot opta între două moduri de afișare: 1440p (upscalat la 4K) cu 30 de cadre pe secundă, sau rezoluție dinamică (cu o medie de 900p) la 60 de cadre pe secundă. Cu alte cuvinte, chiar dacă rulați jocul pe console, chiar dacă o faceți pe PC, cu excepția unor mici probleme tehnice, Hellblade: Senua’s Sacrifice este unul dintre cele mai arătoase titluri de pe piață și un veritabil „showcase” pentru motorul grafic Unreal Engine 4, lucru lesne de observat și din screenshot-urile atașate.
Nu vreau să închei capitolul prezentare fără a aminti de prestația mult peste așteptări a Melinei Juergens, „actrița” ce și-a împrumutat atât aspectul fizic, cât și vocea eroinei principale Senua. Am adăugat ghilimele pentru că Melina era doar unul dintre editorii video din cadrul echipei Ninja Theory, aceasta fiind inițial folosită pentru testele de motion capture din cauza fondurilor limitate. Domnișoara (sau doamna) Juergens s-a dovedit însă a fi extrem de talentată, transformând-o pe Senua într-unul dintre cele mai credibile și umane personaje pe care le-am întâlnit în jocuri până acum.
În ceea ce privește partea auditivă a jocului, restul actorilor ce și-au împrumutat vocile personajelor din joc merită, la rândul lor, toate laudele, dialogurile fiind interpretate într-un mod ireproșabil. Totuși, nu pot să zic că am fost atât de impresionat de poziționarea tridimensională a sunetului în căști (aspect pe care Ninja Theory a pus foarte mult accentul), existând alte jocuri care, îndrăznesc să spun, se achită de aceste sarcini mai bine. Muzica, destul de atmosferică, a fost compusă și interpretată de Andy LaPlegua, solistul formației Combichrist (pe care fanii Ninja Theory și-o amintesc și din DmC: Devil May Cry).
La finalul acestui review, nu pot concluziona decât că, prin Hellblade: Senua’s Sacrifice, Ninja Theory și-a atins mai toate obiectivele propuse, reușind să realizeze un joc care, în ceea ce privește prezentarea sau fondul emoțional, își poate măsura forțele cu mai toate titlurile importante din ultimii ani, chiar depășindu-le pe unele dintre acestea. Nu trebuie uitat însă că principalul concept care a stat la baza acestei inițiative a fost compromisul, gameplay-ul sfârșind prin a fi cel mai afectat de această strategie. Astfel, chiar dacă a ajuns foarte departe, Hellblade: Senua’s Sacrifice nu își poate propune aspirații mai mari.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER