Ideea unui remake, și mai ales al unui clasic al strategiei pe ture precum Jagged Alliance are cele mai bune intenții în spate. Însă numai cu intenții nu se face un joc bun, chiar dacă s-a încercat urmărirea fidelă a originalului de acum 13 ani. Partea narativă urmează aceeași linie: conducătorul insulei imaginare Arulco este dat la o parte și crezut mort de către nevasta Deidranna, însă acesta supraviețuiește și angajează mercenari pentru a-și elibera țara și poporul de o dictatoare nemiloasă.
Cea mai mare schimbare de gameplay este trecerea de la TBS la real-time, cu posibilitatea de a utiliza pauza pentru a regândi diverse strategii, modificare numită Plan & Go. În timpul bătăliilor și între acestea culegi tot felul de obiecte și bani de la inamicii scurtați de un cap și apoi folosești fondurile obținute pentru a cumpăra arme și a îmbunătăți diverse abilități.
Noul sistem în timp real vine însă cu destule neajunsuri, unul notabil fiind lipsa „fog of war”. Fix de la început, toți inamicii apar pe hartă, statici sau pe un traseu anume, și chiar dacă pe de o parte e mai ușor să planifici acțiunea, pe de altă parte se pierde tot ce însemna emoția descoperirii și nevoia de a înainta cu precauție.
La fiecare intrare într-o misiune poți angaja soldați (maximum șase, evident în funcție de finanțele avute la dispoziție) și apoi urmează comenzile. Interfața tactică, odată ce ai pus pauză, oferă posibilitatea de a planifica diverse tipuri de atac, chestiune extrem de importantă pentru că mercenarii tăi nu au rezistență de Superman la gloanțele inamice.
Evident, o echipă completă trebuie să fie cât de cât balansată: un lunetist, un pușcaș, eventual un specialist în arme albe, un altul în explozibili sau un medic. Ai chiar și destulă libertatea de acțiune în ceea ce privește următoarea mutare pe hartă, dificultatea misiunilor depinzând și de care sector decizi să-l ataci.
Soldații folosiți cresc în nivel și primesc șapte puncte de distribuit intre diverse atribute (putere, acuratețe, explozibili etc.), iar combinarea cu arme mai puternice te va obliga la un moment dat să folosești cam aceiași oameni. Problema este însă AI-ul, extrem de agresiv și cu tendința de a veni grămadă peste tine dacă s-a dat și cea mai mica alarmă. În combinație cu un pathfinding defectuos, planurile tale gândite la milimetru se duc rapid pe apa Sâmbetei. Pe de altă parte, odată ce ai arme (de distanță) mai puternice, eliminarea inamicilor din zonele strategice devine parcă prea ușoară.
Tot la capitolul părți rele se adaugă și eliminarea unor elemente din jocul original – modul opțional SF, secvențele cinematice din palatul dictatoarei, lipsa personalizării mercenarilor sau imposibilitatea de a mai combina obiectele. Echipele de miliție locală nu se mai deplasează în alte regiuni, iar antrenarea lor nu are nicio scânteie de amuzament.
Interfața suferă și ea foarte mult, aglomerată cu tot felul de butoane plasate total neinspirat, iar urmărirea indicatoarelor soldaților (cum ar fi cel de zgomot) este greu de realizat și de interpretat. Inamicii aflați în spatele unor obiecte sunt greu de țintit din cauza unghiurilor țepene ale camerei, iar adesea bug-urile se manifestă sub forma mercenarilor care nu trag deși au traiectoria liberă.
Nici din punct de vedere grafic nu sunt multe de laudă, motorul fiind cu mult în urma anului 2012. Portretele sunt parcă în ceață, meniurile n-au niciun fel de „lustru”, iar vocile sunt enervant de repetitive în replici și n-ai niciun sentiment de părere de rău dacă pierzi vreun soldat.
Per total, doar fanii înrăiți ai seriei vor avea probabil motivația să reziste prin cele circa 40 de ore de campanie, lupta fiind nu neapărat cu inamicii, ci cu AI-ul nebalansat, cu interfața stângace , pathfinding-ul aiurit și camera țeapănă.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER