Limbo Review: un joc de umbre și lumini

Unul dintre principalele motive de frustrare, mai ales în
rândurile gamerilor ce preferă PC-ul, a fost constituit de
jocurile care sunt lansate în exclusivitate pentru
console, platforme de pe urmă cărora publisherii obțin, de
obicei, cele mai mari încasări. Iar dacă în trecut acest gen de
exclusivități se limitau la titlurile importante, de anvergură
(vezi seriile Halo sau Gears of
War pentru Xbox 360, respectiv God of War
sau Gran Turismo în tabăra PlayStation), lucrurile
au evoluat foarte rapid și în ceea ce privește joculețele
distribuite în regim digital. Astfel, ambii jucători importanți de
pe piață – Sony și Microsoft – și-au pus la punct o ofertă de
titluri originale, realizate de producători independenți, publicate
exclusiv prin intermediul propriilor rețele de distribuție digitală
(PlayStation Network, în cazul PS3 și Xbox Live pentru Xbox
360).

Din fericire, în afara creațiilor realizate sau publicate chiar
de către cei doi mari fabricanți de console, termenul de
joc exclusiv începe să dispară, cele mai multe companii
terțe alegând să-și lanseze titlurile pe absolut toate platformele
de pe piață. Totuși, nici Microsoft și nici Sony nu renunță la
ideea de a atrage cât mai multi producători în propria tabără. În
cazul gigantului din Redmond, unul dintre cele mai importante
eforturi în acest sens este „Summer of Arcade”, o
promoție anuală prin intermediul căreia cele mai reușite joculețe
independente sunt împinse în față, fiindu-le oferită o expunere
deosebită, care de obicei duce și la vânzări impresionante.

În schimbul acestui gen de promovare, producătorii trebuie să
fie de acord cu lansarea exclusivă a jocurilor lor prin intermediul
Xbox Live (deci doar pe consola Xbox 360), cel puțin pentru o
perioadă de timp. Aceasta durată poate varia de la o lună – vezi
recentul
From Dust sau mai vechiul Lara Croft
and The Guardian of Light – și până la un an, cum este
cazul joculețului de față – Limbo, produs de
studioul nordic Playdead.

Astfel, după mai bine de un an în care Limbo nu
a putut fi încercat decât de utilizatorii consolei Microsoft, jocul
celor de la Playdead a fost în sfârșit lansat și pentru PlayStation
3 și PC. Și, prin amabilitatea producătorilor, Go4games.ro
este prima publicație din România care vă poate prezenta
un review complet pentru varianta de PC a lui
Limbo.

Primul lucru care șochează la Limbo este abordarea sa
grafică, o îmbinare de simplu și complex, de lumini și
umbre, aflată în perfectă armonie cu prezentarea alb-negru
a jocului. Pe cât de simplistă este în teorie tehnologia
din spatele jocului, pe atât de impresionant este modul în care
producătorii au reușit să se „exprime” din punct de vedere grafic
în Limbo. Același gen de paralelă poate fi făcută
și în ceea ce privește gameplay-ul lui Limbo. În
teorie, jocul celor de la Playdead este un simplu platformer
(jump’n’run), în care un băiețel este nevoit să sară peste gropi,
să se ferească de capcane și să înfrunte monștri pentru a-și salva
surioara.

Atunci când începi să joci însă Limbo, îți dai
seama imediat că nu ai de-a face cu un joc tocmai obișnuit, săritul
din platformă în platformă fiind aici „condiționat” de rezolvarea
unor puzzle-uri, majoritatea realizate cu ajutorul
motorului fizic implemententat de Playdead în
Limbo. Și, așa cum îi stă bine unui astfel de joc,
dificultatea acestor puzzle-uri crește pe măsură ce avansezi în
campanie. Dacă la început e de ajuns să știi cum să te balansezi
corect pe niște frânghii, pe măsură ce joci va trebui să înveți să
folosești capcane împotriva unor păianjeni imenși, să
supraviețuiești unor paraziți sau să dovedești că stăpânești
misterele gravității. Per total, experiența de joc din
Limbo este foarte reușită, chiar dacă pe parcurs apar și
unele probleme.

Tocmai asupra acestora vreau să ne oprim un pic, aceste mici,
dar importante neajunsuri fiind și motivul pentru care
Limbo nu încasează o notă mai bună. Ei bine,
varietatea în gameplay de care vorbeam mai devreme are drept
consecință și o anumită inconsecvență în ceea ce privește
feeling-ul pe care îl degajă jocul: atmosfera originală,
de natură mohorâtă și apăsătoare de la început, se pierde pe
parcurs, atunci când băiețelul ajunge în zone urbane sau
industriale. Momentele în care apar și comutatoarele cu care poți
schimba orientarea forței gravitaționale mi s-au părut exagerate în
acest sens, pierzându-se mult din farmecul inițial al
jocului. Însă recunosc că acest aspect este foarte
subiectiv, opiniile referitoare la degradarea atmosferei
din Limbo pe măsură ce joci fiind în întregime bazate pe gusturile
personale.

O altă problemă, mult mai importantă, este modul în care au fost
concepute puzzle-urile pe care băiețelul trebuie să le depașească
pe parcursul jocului. Astfel, după părerea mea, un puzzle de
calitate trebuie să pună mintea la contribuție, lăsând totuși o
portiță deschisă și celor care nu găsesc soluția din prima
încercare (ceva în genul camerelor de test din
Portal 2). Limbo abordează alternativa
mult mai „brutală”, jucătorul fiind pedepsit cu o moarte iminentă
la fiecare pas greșit. Astfel, puzzle-urile din
Limbo cad în categoria „trial and
error”, lucru care poate deveni frustrant.
Checkpoint-urile sunt însă destul de frecvente,
îndulcind un pic inevitabilul amar al eșecurilor continue.

Chiar și cu numeroasele reluări a acestor secvențe dificile,
Limbo nu este deloc un joc de lungă durată,
întreaga aventură a băiețelului putând fi dusă la bun sfârșit în
maximum 4-5 ore. La sfârșitul acestora însă,
cea mai dureroasă este secvența de final, care nu reusește
să „spună” mai nimic. Astfel, pe măsură ce lista de nume
ale celor care au lucrat la joc se derula pe ecran, nu puteam să
scap de întrebarea „pentru ASTA m-am tot zbătut eu și mi-am făcut
nervii aștia?”. Cei mai masochiști pot relua jocul pentru a găsi o
serie de obiecte ascunse, a căror colectare duce la
câștigarea de achievements.

Din fericire, grație controlului precis, mai
tot timpul rămâi cu senzația că greșelile comise sunt în întregme
din vina ta, însă există și câteva excepții. În teorie,
schema de control este extrem de simplă (săgețile
pentru mișcare și săritură, Ctrl pentru interacțiunea cu alte
obiecte), însă, pe parcursul procesului de transpunere a acesteia
de pe gamepad pe tastatură s-a pierdut un amanunt esențial:
controlul analogic. Astfel, folosind stick-ul
analogic al unui controller, viteza de de plasare a băiețelului
poate varia de la pași abia simțiți și până la fugă în toată
regula. Pe PC, apăsarea butoanelor direcționale are drept
consecință trecerea directă de la poziția staționară la cea de
fugă, fără fazele intermediare. În cea mai mare parte a jocului,
această limitare nici măcar nu se face remarcată, însă există cel
puțin un moment mai delicat (țânțarul, pentru cine cunoaște), în
care posibilitatea de a avansa foarte încet ajută mult. Sigur,
problema poate fi rezolvată foarte rapid prin folosirea
unui controller pentru PC, în această situație jocul
oferind feedback suplimentar și prin intermediul
vibrațiilor.

Un alt element care nu a făcut tranziția de la consola la PC cum
ne-am fi așteptat este posibilitatea de a seta detaliile grafice
ale jocului. Un meniu de acest fel lipsește cu desăvârșire din
Limbo și, din câte am putut observa, titlul celor
de la Playdead rulează într-o rezoluție nativă de
1280×720, căreia îi face upscale pentru a umple ecranul în
cazul în care pe desktop sunt folosite rezoluții superioare.

Lăsând la o parte însă aceste neajunsuri, care până la urmă nu
afectează mai deloc experiența de joc, în contextul actual
Limbo rămâne o un titlu deosebit, care, deși se
prezintă sub înșelătoarea formă a unui simplu jump’n’run, ascunde
subtilități de gameplay la care nici titlurile
mari, cu pretenții, nu îndrăznesc să aspire.