Max Payne 3 Review: Din Brazilia, cu dragoste

Luna mai a fost extrem de atrăgătoare pentru gamerii veterani, două dintre cele mai importante sequel-uri ale anului fiind lansate în această perioadă: Diablo III și Max Payne 3. Mai mult, ambele jocuri nu au mai fost produse de echipele responsabile pentru titlurile anterioare din serie, finlandezii de la Remedy Entertainment cedând drepturile asupra seriei Max Payne celor de la Rockstar Games. Și, spre deosebire de Blizzard Entertainment (în jocurile cărora gameplay-ul rămâne rege), Rockstar a mers în continuare în direcția trasată de GTA4, unde primează prezentarea hollywoodiană.

Astfel, putem spune că la baza lui Max Payne 3 stau două componente fundamentale: grafica și povestea, puternic interconectate. De obicei, nu-mi stă în fire sa încep prezentarea unui joc cu mențiunile despre grafică, însă în cazul lui Max Payne 3 voi face o excepție. Jocul folosește motorul grafic RAGE (Rockstar Advanced Game Engine), aceeași tehnologie din spate unor titluri precum Grand Theft Auto IV sau Red Dead Redemption. Având însă în vedere structura liniară a nivelurilor din Max Payne 3, artiștii de la Rockstar s-au putut concentra pe reproducerea mult mai detaliată a mediilor de joc și a personajelor din cea mai nouă aventură a fostului detectiv newyorkez.

Rezultatul este impresionant, fie că vorbim de clădirile de birouri sau favelele prin care Max își face veacul în acest joc. Așadar, la capitolul fidelitate grafică, puține lucruri pot fi reproșate viziunii celor de la Rockstar asupra universului Max Payne. Poate fețele personajelor sunt un pic cam inexpresive în timpul secvențelor cinematice (și oarecum asemănătoare cu ce întâlneam în GTA4 și expansion-urile sale).

După cum spuneam însă, grafica, dar mai ales stilul artistic folosit în Max Payne 3 sunt strâns legate de firul narativ al jocului. De această dată, Rockstar a ales să-l arunce pe Max în mijlocul unei veritabile conspirații de inspirație latin-americană, în care setea de putere depășește orice fel de sentiment de compasiune umană. Totul pleacă de la oferta pe care Max o primește de la un fost coleg din Poliție, fostul detectiv fiind invitat să facă parte din serviciul de securitate privată al unui magnat brazilian. Totul o ia la vale atunci când soția acestuia este rapită, iar Max este însărcinat cu eliberarea acesteia.

Tocmai aici putem spune că Max Payne 3 scârțâie cel mai mult, unele dintre cele mai importante aspecte ale vechilor titluri ale seriei fiind momentele cu o importantă încărcătură emoțională prin care Max era nevoit să treacă. În noul joc, pur și simplu nu-ți pasă dacă moare toată lumea din jur, atât timp cât respectivele personaje nu reprezintă absolut nimic în viața lui Max. Acest sentiment de nepăsare este amplificat și de portretizarea eroului principal în acest joc: bețiv incurabil și dependent de calmante.

Ce-i drept, cei la Rockstar încearcă pe parcursul jocului să realizeze anumite analogii între situațiile prin care Max trece în Sao Paulo și vechile sale „povești” din New York, fără mare succes însă. Nu ajuta nici faptul că s-a renunțat la vechile benzi desenate din Max Payne 1 și 2 în favoarea unor secvențe cinematice mult prea încarcate de efecte și nici lipsa oricărui sentiment de film noir, atât de prezent în primele titluri ale seriei. Astfel, desi grafica este reușită, stilul artistic are mult de suferit, farmecul primelor jocuri lipsind din Max Payne 3.

Și totuși, în lipsa unui fir narativ convingător, jocul celor de la Rockstar rămâne un third person shooter competent, care păstrează cele mai importante elemente de gameplay din jocurile anterioare. Bineînțeles, în cei aproape zece ani scurși de la apariția lui Max Payne 2: The Fall of Max Payne, lucrurile s-au mai schimbat în acest domeniu, Rockstar încercând să se adapteze la aceste modificări.

Conceptele de bază (bullet time, viața regenerabilă doar cu ajutorul analgezicelor etc.) au fost păstrate intacte, rețeta de joc fiind adusă la zi cu ajutorul unor elemente moderne: țintirea over the shoulder, fizica realistă sau folosirea unui sistem de cover. Tocmai acestea din urmă fac diferența dintre ceea ce ar fi putut fi un joc excelent și ceea ce a ieșit: un shooter bun, tras însă în jos de unele stângăcii de-a dreptul inexplicabile.

În primul rând, Max nu mai poate purta câte arme îi dorește inimioara, fiind limitat la două pistoale și o armă grea. Mai mult, nu poți folosi cele două pistoale simultan fără să renunți la arma grea. Înțeleg că producătorii au încercat să favorizeze realismul, însă dinamica jocului are numai de suferit de pe urma aceste schimbări.

De asemenea, foarte stresante sunt momentele în care, înaintea unei secvențe cinematice, Max avea echipată o anumită armă, iar în urma finalizării acesteia, te trezești în brațe doar cu pistolul. Și mai „frumos” este când respectivul pistol nu mai are muniție deloc.

În al doilea rând, atât mișcarea realistă a personajului, cât și sistemul de cover (la care ești nevoit să apelezi atunci când pe ecran apar zeci de inamici în același timp) nu favorizează stilul de joc spectaculos caracteristic primelor două titluri ale seriei. Aici are o importanță vitală platforma pe care alegi să joci Max Payne 3: pe console, din cauza controlului greoi, lipsit de precizie și orientat către autoaim, pur și simplu nu prea poți recurge la formula Rambo/Matrix.

Singura soluție este să stai ascuns după cover și să elimini răbdător inamicii unul câte unul. Simplu de spus, foarte greu de pus în aplicare: AI-ul jocului este extrem de agresiv și oponenții lui Max rareori vor sta cu mâinile în san și vor aștepta să fie terfeliți de shotgun-ul acestuia. Mai mult, aceștia nu vor ezita să folosească grenade pentru a te scoate din cover, unelte care în mod inexplicabil lipsesc cu desăvârșire din arsenalul lui Max. Se ajunge astfel la unele momente extrem de frustrante, în care îți vine pur și simplu să dai cu controller-ul de pământ.

O altă problemă este proaspăt implementatul Last Man Standing, un sistem prin intermediul căruia lui Max, chiar și atunci când este împușcat mortal, i se oferă o ultimă șansă de supraviețuire, cu condiția să mai aibă în inventar cel puțin un flacon de calmante. În această situație, jocul intră automat în bullet time, jucătorul fiind nevoit să-l elimine pe inamicul care l-a doborât pe Max pentru a continua. Ce te faci însă când respectivul inamic nu se află în câmpul tău vizual? Mai mult, presupunând că ai reușit să-l țintești, Max revine „la viață” în poziția culcat, cele câteva secunde necesare pentru a se ridica putându-i fi fatale, mai ales în mijlocul unui schimb intens de focuri.

Din fericire, pe PC efectul acestor inconveniente este mult diminuat, grație preciziei mult mai mari pe care o ai atunci când folosești mouse-ul, dar și framerate-ului mult mai bun, care îmbunătățește vizibil viteza de reacție a personajului principal. În unele situații în care pe consolă erai nevoit să „stai la cutie”, pe PC te poți aventura în obișnuitele sărituri în slow motion, acompaniate de sesiunile absolut delicioase de headshot-uri.

Astfel, chiar dacă diferențele grafice dintre versiunile de console și cea de PC sunt neglijabile (în ciuda suportului pentru DirectX 11 din ediția de PC), va recomandăm călduros să jucați Max Payne 3 pe PC. Optimizarea excelentă (o veritabilă surpriză din partea Rockstar) oferă un framerate superior, care, în tandem cu precizia oferită de mouse, transformă Max Payne 3 într-un titlu mult mai jucabil decât pe console.

Lăsând la o parte aceste diferențe, o surpriză cu adevărat plăcută sunt proaspăt implementatele moduri de joc multiplayer din Max Payne 3. Sistemul de progresie consacrat de seria Call of Duty își face apariția și aici, acumularea de experiență și avansarea în nivel având darul de a debloca noi echipamente pentru personajul controlat. Acesta poate fi personalizat, atât la nivel vizual (haine, armuri, accesorii), cât și în ceea ce privește loadout-ul propriu-zis (arme și echipament suplimentar ce poate fi folosit în luptă).

Personajele astfel create se pot aventura în mai multe moduri de joc, cum ar fi Deathmatch, Team Deathmatch, Payne Killer sau Gang Wars. Acesta din urmă implică parcurgerea unor scenarii inspirate din campania single player, ale căror obiective se schimbă în mod dinamic. Payne Killer este un fel de leapșa, în care unul dintre jucători îl întruchipează pe eroul seriei, iar adversarul care reușește să-l elimine automat preia rolul lui Max. Preferatul meu rămâne însă clasicul Deathmatch, în care abilitățile de tip „burst” (printre care și nelipsitul Bullet Time) fac legea.

Astfel, din multe puncte de vedere, Max Payne 3 s-a ridicat la nivelul așteptărilor (sau chiar l-a depășit în anumite privințe, cum ar fi optimizarea versiunii de PC). Din păcate, alte aspecte, precum povestea, atmosfera sau gameplay-ul deficitar pe console, nu pot fi trecute atât de ușor cu vederea.

Notă pentru versiunea de PC:

Notă pentru versiunile de console (Xbox 360/PlayStation 3):