Medal of Honor Warfighter Review: medalia de onoare la șofat

Medal of Honor, legendara serie de jocuri FPS militare, are un nou membru în familie. Medal of Honor: Warfighter este al paisprezecelea joc MoH însă doar al doilea joc din serie ce oferă experiența unui război modern.

Campania single-player din Warfighter a fost realizată cu grijă, în colaborare cu membri din cele mai importante trupe militare din SUA și alte state (inclusiv un participant la raidul în care a fost ucis Osama bin Laden), producătorii încercând astfel să aducă un nivel cât mai mare de autenticitate jocului. Șapte dintre soldații SEAL Team Six implicați în crearea jocului au fost deja descoperiți și pedepsiți de către autorități. Pe de altă parte, multiplayer-ul se dorește a fi o experiență remarcabilă, comparabilă cu cea din cele mai recente titluri Call of Duty sau Battlefield. Se ridică oare jocul la așteptările mari pe care le-a generat?

S-o luăm cu începutul. Medal of Honor: Warfighter prezintă o poveste ficțională, dar bazată pe experiențe reale ale unor soldați de elită. Pe parcursul jocului personajele efectuează misiuni în Yemen, Bosnia, Pakistan, Filipine, Somalia sau chiar pe mare, în încercarea de a pune capăt unui pericol uriaș reprezentat de activitatea unei rețele islamice de trafic de armament ce deține legături strânse cu Al-Quaeda.

În MoH: Warfighter există trei personaje controlabile: soldații americani Stump și Preacher (personaj deja cunoscut din jocul precedent), dar și un învățăcel terorist în pielea căruia se efectuează misiunea de training. Dat fiind că jocul este o continuare directă a lui Medal of Honor (lansat în 2010), personaje precum Mother, Voodoo și Dusty sunt părți-cheie ale firului poveștii.

Secundar față de povestea cu teroriști, secvențele cinematice prezintă relația lui Preacher cu soția și fiica sa, acestea trăind practic singure în majoritatea timpului. De asemenea sunt momente în care se atinge cu mare efect tema camaraderiei, grija reciprocă a luptătorilor fiind evidențiată în câteva secvențe foarte tensionate. Aceste secvențe cinematice sunt foarte bine realizate din toate punctele de vedere, însă nu pot să mă abțin să remarc că soția și fiica lui Preacher arată ca niște monștri. Acest efect este dat tocmai de faptul că producătorii au încercat să realizeze personaje foarte detaliate, lucru ce face evidentă și stridentă fiecare imperfecțiune în privirea și comportamentul acestora. În cazul personajelor masculine, această problemă nu este atât de sesizabilă.

Jocul în sine este unul de tip Call of Duty. Jucătorul avansează de la o zonă la alta decimând inamici care se ascund după pereți sau alte obstacole, după care vine vremea unui cut-scene. Desigur, putem trece pe listă o groază de clișee care se repetă de la joc la joc pe segmentul shooter-elor militare, acestea făcându-și apariția și în noul Medal of Honor. Însă, per total, am avut parte de o experiență plăcută, care m-a trecut prin situații precum lupte încinse la sol, momente de tras cu arma din elicopter, controlul unui mic roboțel cu mitralieră, semnalarea unor poziții inamice pentru atac aerian și condusul unui vehicul pe străzi populate.

Există și două misiuni în care trebuie condusă o mașină, iar acestea sunt absolut delicioase. Nu exagerez dacă spun că, din punctul meu de vedere, sunt cele mai reușite misiuni cu automobile din orice shooter modern. Și asta în condițiile în care, pe parcursul acestor capitole, nu se poate folosi arma. Este vorba despre urmăriri ce au un design excelent și o mecanică de joc foarte satisfăcătoare. Străzile sunt populate, drumurile sunt detaliate, pur și simplu te simți ca într-un Burnout Paradise. Există chiar și posibilitatea de a distruge mașini inamice lovindu-le întocmai ca în Burnout. Dacă există un lucru memorabil pentru care să fie amintit Medal of Honor Warfighter pe viitor, acesta este mersul cu mașina.

Poate unul dintre cele mai interesante lucruri din noul joc este sistemul de spart uși. La fiecare secțiune de joc unde trebuie spartă o ușă trebuie ales modul în care aceasta va fi doborâtă. Sunt șapte astfel de moduri, de la simplul spart cu piciorul, ranga sau shotgun-ul, și până la lipitul unei benzi explozive de-a lungul ușii sau legarea unui explozibil de clanță. Însă nu este atât de simplu! Întreg sistemul este structurat pe nivele. La începutul jocului există un singur mod, iar celelalte se deblochează în timp, dacă imediat după spargerea ușilor – când jocul trece temporar în slow-motion – se reușește un anumit număr de headshot-uri. Și spuneam că este una dintre cele mai interesante adiții din joc deoarece nu i-am găsit sensul. Orice ușă din joc se poate sparge pur și simplu cu piciorul. Orice altă modalitate de spargere este pur estetică. Probabil că producătorii au vrut să ne familiarizeze cu diversele modalități de pătrundere prin uși, a la Discovery Channel.

Personajele jucabile au ca echipament o armă principală, una secundară, un cuțit sau topor tomahawk și grenade. Arma secundară are muniție infinită, iar cea primară… tot cam așa, căci aprovizionarea cu muniție se face acum de la ceilalți membri din echipă, iar majoritatea jocului se petrece în cadrul unor misiuni de echipă. Prin urmare, oricare dintre aliați este practic o cutie umblătoare cu muniție infinită. Acest lucru duce la lipsa oricărei griji legate de consumul cumpătat al gloanțelor.

Am avut de suferit de câteva ori de pe urma faptului că butonul de reaprovizionat cu muniție e același cu cel de ridicat o altă armă de pe jos. Problema nu a fost că din neatenție am ridicat altă armă, ci că aceea pe care am aruncat-o din mână nu mai era de găsit ca să o iau înapoi.

Țintirea și trasul cu arma sunt experiențe parcă un pic mai provocatoare decât în alte jocuri asemănătoare. Chiar și cu arma la ochi, acuratețea loviturii nu este perfectă. Cu arma „la șold” gloanțele pornesc spre o multitudine de direcții. Sunetele armelor sunt excelent realizate iar fiecare glonț tras oferă o senzație de imersiune.

Gloanțele primite m-au dezorientat mai mult decât în orice alt shooter modern (mai ales din punct de vedere auditiv), iar cercul care arată direcția din care a venit glonțul este poziționat cumva neinspirat și necesită o perioadă de acomodare.

Inteligența artificială nu excelează prin nimic, ba chiar deranjează. Asta și pentru că această parte a jocului nu a fost finisată. Au fost inamici care au dispărut din fața mea din senin, alții alergau cu viteze supraomenești, iar într-un caz un personaj pe care îl urmăream și care era obiectivul principal al misiunii a rămas înțepenit în niște butoaie. În general, inamicii sunt niște ca niște rățuște care stau în cover și mai ies din când în când. Colegii de echipă sunt uneori utili însă, de obicei, sunt ineficienți și așteaptă să cureți nivelul de unul singur. Iar, dacă un inamic decide să arunce o grenadă, nu o va arunca în ei, ci în personajul jucabil. Chiar dacă se uită tot spre ceilalți.

Medal of Honor Warfighter arată foarte bine din punct de vedere grafic, pe de o parte datorită talentului designerilor, iar pe de alta datorită engine-ului Frostbite 2, același din Battlefield 3. Orașe, păduri, nave de transport sau peșteri, toate au un design ce le conferă o personalitate aparte. Au fost însă situații în care am sesizat probleme și în acest domeniu. De exemplu, în timpul unei furtuni, pe un colț al unei colibe se scurgea foc în loc de apă. De asemenea, am remarcat probleme de detectare a coliziunilor, cu personaje care au trecut prin pereți sau arme și cadavre plutitoare.

Sunetul încântă urechile în majoritatea timpului, mai puțin atunci când un bug face ca întreg sistemul de sunet să răsune doar „Tango down” la infinit. După suferirea acestui bug, am încercat să reîncarc misiunea însă jocul s-a blocat complet.

La finalizarea campaniei single-player, multiplayer-ul vine să ne ofere o experiență suplimentară. Față de jocul precedent, care a beneficiat de ajutorul DICE, partea de multiplayer a fost de această dată produsă în întregime de către studioul Danger Close. Jocul este parcă mai alert decât Battlefield 3, însă nu ajunge la nivelul ultimelor Call of Duty. Ceea ce reprezintă o adiție foarte interesantă în componenta de multiplayer este noul sistem de fireteam. Acest lucru încurajează lucrul în echipă, astfel încât dacă doi jucători (componenți ai unui fireteam) merg pe teren împreună, fiecare dintre ei este răsplătit atât pentru performanțele sale, cât și pentru ale colegului de echipă (într-o anumită măsură). Fiecare echipă este împărțită în fireteam-uri la începutul meciului, iar componenții unui fireteam reprezintă spawn point-uri unul pentru celălalt.

Medal of Honor Warfighter merge în mare parte pe drumul bătătorit de celelalte multiplayer shooter-e de pe piață și folosește kill streak-uri și abilități speciale pentru fiecare clasă, atașamente deblocabile pentru arme, răsplătind astfel timpul petrecut în cadrul componentei multiplayer . Lipsa unui killcam face ca meseria de sniper să fie una ceva mai relaxantă decât în alte jocuri serioase de acest gen, ceea ce se traduce prin frustrarea celorlalți jucători.

Cele șase ore de campanie single-player au fost mulțumitoare din punctul de vedere al conținutului, dar nu au strălucit cu absolut nimic în afara misiunilor cu autovehicule. Numeroasele probleme tehnice întâmpinate încă de la lansarea jocului au făcut ca experiența din Medal of Honor Warfighter să nu fie una dintre cele mai plăcute. În privința modului multiplayer, acesta este acolo la datorie și reușește să facă anumite lucruri cum trebuie, însă nu aduce nimic nou și cu siguranță nu poate concura cu titlurile Call of Duty sau Battlefield, ce dețin deja majoritatea bazei de jucători în acest gen de joc.