Fără să mă ascund, recunosc că sunt un fan al first person shooterelor de modă veche, titluri precum Wolfenstein 3-D, DOOM, Duke Nukem 3D, Blood sau Quake marcându-mi începuturile de gamer. În aceste condiții, am primit cu mult entuziasm vestea că Apogee Software și Interceptor Entertainment aveau de gând să refacă Rise of The Triad, unul dintre cele mai influente și importante astfel de jocuri ale anilor ”90.
Și trebuie lăudat devotamentul celor de la Interceptor (echipa ce a încercat inițial, fără succes, refacerea lui Duke Nukem 3D, un alt titlu clasic al genului) față de materialul original. Aproape fiecare element definitoriu al primului Rise of The Triad se regăsește și în remake-ul său modern, noul joc fiind împânzit de jump pad-uri, platforme zburătoare, niveluri labirintice, chei colorate și sute de soldați pseudo-naziști (pentru cine nu știe, originalul Rise of The Triad fusese inițial conceput drept o continuare a la fel de faimosului Wolfenstein 3-D).
Cu alte cuvinte, Rise of The Triad este un shooter cât se poate de old-school, fără pretenții în legătură cu cine știe ce poveste sau personaje memorabile. Și, având în vedere stadiul în care a ajuns genul FPS în ultimii ani, această abordare nu este deloc rea. Totuși, pe cât de bine intenționați au fost producătorii, pe atât de evidentă este lipsa de experiență a lor, trădată de unele decizii de design stângace și de o pronunțată lipsă de finisare a noului Rise of The Triad.
Spre exemplu, la fel ca in jocul original, și noul Rise of The Triad permite abordarea campaniei single player cu mai multe personaje, diferențiate între ele de doi factori invers proporționali: rezistența în luptă și viteza de deplasare. Și când spun viteză, ar trebui să subliniez cuvântul și să-l scriu cu majuscule: chiar și cel mai lent personaj din Rise of The Triad se mișcă incredibil de repede, mai rapid decât în orice shooter contemporan.
Astfel, să nu vă mirați când, din cauza controlului mult prea rapid și de multe ori imprecis, veți rata câte o secvență de platforming (nivelurile pun un accent deosebit pe momentele de acest gen). Mai grav, dacă greșeala este fatală, pregătiți-va sufletește să reluați nivelul respectiv de la capăt. De ce? Pentru că nivelurile din Rise of The Triad au la bază un număr ridicol de mic de checkpoint-uri, forțând jucătorii să reia secțiuni întregi dacă cumva comit o greșeală.
Mai mult, există capcane de-a dreptul tâmpite, pe care nu le poți anticipa din prima încercare și care forțează la reluarea nivelului de la ultimul checkpoint. Oricât de răbdător aș fi, genul acesta de design „șmecheresc” m-a făcut să abandonez campania din Rise of The Triad cam pe la jumătatea sa, cel puțin până producătorii se vor hotărî să implementeze un sistem adecvat de quick save/load (care nu ar fi trebuit să lipsească de la bun început dintr-un joc ce se dorește a fi „de modă veche”).
O altă reminiscență din vechiul Rise of The Triad este modul în care sunt împărțite armele în două categorii: cele ușoare, bazate pe muniție infinită (pistol și miltralieră) și cele grele, bazate pe tot felul de lansatoare de explozibili. În timp ce eroul controlat poate căra până la două pistoale și o mitralieră, doar o armă grea poate fi folosită la un moment dat. Singura posibilitate de a schimba această armă este trecerea peste altă astfel de unealtă aducătoare de moarte, mișcare ce va rezulta în înlocuirea armei vechi cu cea nouă. Și dacă în single player această limitare are o oarecare logică, în multiplayer lucrurile devin ridicole. Despre această componentă a jocului, un pic mai târziu însă.
Din fericire, armele au efectul scontat: valuri de foc sau explozii nimicitoare împrăștie mațele soldaților inamici pe toți pereții. Exact cum era de așteptat de la un astfel de joc. La fel de previzibilă este și inteligența artificială a acestor inamici, programată întocmai ca în anii ”90 (doar trag sau vin spre tine și atacă).
Din fericire, în contextul unui joc precum Rise of The Triad, această abordare nu deranjează. Ce incomodează în schimb este design-ul vizual al acestor inamici, aceștia confundându-se de multe ori cu mediul înconjurător, depistarea unor adversari care atacă eroul nefiind tocmai facilă în unele situații. Astfel, apar noi morți nedorite (și nemeritate) și, inevitabil, noi restart-uri forțate.
Lăsând la o parte „camuflarea” oponenților, Rise of The Triad are un aspect grafic decent, fără a reuși însă să impresioneze la acest capitol. Îngrijorătoare este însă optimizarea jocului, bazat pe bătrânul Unreal Engine 3, cu un comportament care variază drastic de la computer la computer. Astfel, în timp ce noul Rise of The Triad a rulat mai mult decât satisfăcător pe anumite sisteme (dintre care și un laptop), alte computere, perfect capabile să ruleze alte titluri motorizate de Unreal Engine 3, n-au reușit să ofere o experiență acceptabilă în acest joc, nici măcar pe cele mai scăzute setări de calitate.
Revenind la multiplayer, Rise of The Triad oferă o formulă care amintește de titlurile seriilor Quake și Unreal Tournament: există trei hărți pentru DeathMatch și două pentru Capture the Flag, alături de un server browser și posibilitatea de a juca online sau prin intermediul unei rețele locale. Din păcate, majoritatea serverelor online sunt private, iar cele publice sunt foarte aglomerate, stilul haotic al jocului făcându-l foarte greu de abordat de către începători. Astfel, dacă nu aveți suficienți prieteni cu ajutorul cărora să vă porniți și organizați propriul server, mai bine renunțați.
În concluzie, după cum spuneam, abordarea old-school a noului Rise of The Triad ar fi trebuit să fie o gură de aer proaspăt în contextul actual al shooterelor la persoana întâi. Din păcate, evidenta lipsă de experiență a echipei producătoare a dus la apariția unui joc insuficient gândit și finisat, care, în starea actuală, nu poate fi recomandat nici fanilor înrăiți ai genului. Poate producătorii se vor trezi și vor corecta neajunsurile printr-un eventual update, caz în care și noi am fi tentați să revenim asupra notei finale.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER