Splatoon 2 Review: distracție „cu găleata”

În urma eșecului Wii U, Nintendo încearcă să salveze cât mai multe dintre jocurile de pe această consolă. După Mario Kart 8 Deluxe, o versiune remasterizată pentru Switch a jocului lansat în urmă cu trei ani, compania a decis să aducă pe noua platformă și singurul său shooter. Cuvintele „Nintendo”, „shooter” și „online” nu sunt puse foarte des în același context, însă descriu perfect Splatoon 2: un shooter online cu „aroma” inconfundabilă a celor de la Nintendo. Cu o componentă multiplayer bine pusă la punct și cu destul conținut offline pentru cei care au nevoie de puțin antrenament, Splatoon 2 ar putea fi picătura care umple paharul pentru mulți dintre cei care iau în considerare cumpărarea unei console Nintendo Switch.

Fiind vorba despre cel de-al doilea joc dintr-o serie, probabil că Splatoon 2 nu are nevoie de prea mult context. De altfel, nici Nintendo nu oferă foarte multe detalii despre universul jocului în mod direct, însă cei interesați cu adevărat de istoria orașului Inkopolis și de conflictul dintre Squid Kids și Octarians (antagoniștii) pot afla detalii colectând diverse pagini ascunse în modul single player al jocului. Pentru cei care n-au înteles până acum, Nintendo nu este o companie care se concentrează pe jocuri cu poveste cinematică elaborată și probabil că nu va fi niciodată. Gameplay-ul este atracția principală, iar contextul este doar o scuză pentru a realiza mecanici de joc interesante și personaje ieșite din comun.

Povestea este atât de neimportantă pentru Splatoon 2 încât jocul nici măcar nu te îndeamnă să parcurgi componenta Single Player în vreun fel. Primul loc pe care îl ai la dispoziție pentru explorare după crearea personajului (dintr-o serie limitată de opțiuni) este Inkopolis Square, hub-ul central al jocului, care servește totdată drept meniu principal. De aici poți accesa toate celelalte „zone” precum Octo Canyon (campania principală), The Lobby (multiplayer-ul competitiv), Grizzco (Salmon Run, echivalentul Horde Mode) și The Shoal (componenta multiplayer local prin Wi-Fi sau LAN). Din fericire, tranziția între moduri nu necesită parcurgerea fizică a hub-ului, toate zonele fiind disponibile și într-un meniu care poate fi deschis cu o apăsare de buton.

Tot de aici pot fi accesate magazinele de echipament, întrucât pe măsură ce avansezi în joc, mai multe arme, cu capabilități noi, sunt disponibile pentru cumpărat, iar selecția de echipament vestimentar (fiecare cu propriile bonusuri) este într-o continuă rotație. Fiecare nivel nou dobândit în modul online deblochează accesul la o nouă armă, însă cele mai noi nu sunt întotdeauna cele mai bune. Acestea vin cu avantaje și dezavantaje, iar fiecare dintre acestea reprezintă un întreg „loadout”.

Practic, arma aleasă vine „la pachet” cu o armă de aruncat (echivalentul grenadelor), cât și cu o abilitate specială de genul „ultimate” din diverse jocuri cu eroi. Fiecare jucător își va găsi probabil câte o armă preferată, selecția fiind destul de vastă. De la pistoale cu vopsea cu rază mică de acțiune, dar cu putere mare, până la adevărate puști cu lunetă, la arme „albe” precum trafaletul sau pensula și chiar mai multe tipuri de găleți, Nintendo a pus la dispoziția jucătorilor diverse arme cu comportament diferit, pentru a oferi ceva pentru fiecare tip de jucător în parte. Nu toate sunt utile în toate situațiile, iar o echipă bine balansată ar trebui să aleagă arme complementare, însă vom vorbi despre asta puțin mai târziu. Important este că jocul nu duce lipsă de echipament de luptă, iar odată cu noile patch-uri, vor fi adăugate complet gratuit și alte arme în joc.

Hainele funcționează însă puțin diferit. Acestea asigură bonusuri de gameplay, precum posibilitatea de a fugi mai repede, de a te întoarce în luptă într-un timp mai scurt după o eliminare, sau de a încărca mai rapid abilitatea specială. Fiecare bluză, șapcă sau pereche de pantofi are o astfel de abilitate implicită și una sau mai multe abilități deblocabile. Odată cu experiența câștigată în meciurile multiplayer, căsuțele de abilități se deblochează, iar o abilitate extra este aleasă la întâmplare. Desigur, nu toate se vor potrivi cu modul de joc al fiecăruia, însă există posibilitatea de a „șterge” abilități de pe haine și de a adăuga abilități noi pe alte articole, cu ajutorul resurselor in-game câștigate în urma ștergerii. Scopul acestei mecanici este probabil de a oferi jucătorilor ceva la care să aspire (echipamentul ideal) după ce au atins nivelul maxim în multiplayer.

Întrucât multiplayer-ul competitiv este nucleul lui Splatoon 2, acesta merită cea mai multă atenție din partea jucătorilor, lucru care ar trebui să fie destul de clar încă de la început. Dacă nu plănuiți să jucați acest titlu folosind o conexiune stabilă la internet și nu sunteți fani ai jocurilor competitive, probabil că Splatoon 2 nu este un titlu pentru voi. Chiar dacă la prima vedere nu s-au schimbat foarte multe față de primul titlu al seriei, Nintendo pare să fi ascultat câteva dintre critici și a ignorat multe altele.

Lobby-ul amintit anterior servește drept meniu de multiplayer, de unde pot fi accesate toate modurile de joc competitive. Avem Regular Battle (Turf War), modul clasic de joc în care două echipe se luptă pentru a vopsi cât mai mult din hartă în culorile proprii, un mod Ranked, care beneficiază de trei moduri de joc diferite, disponibile prin rotație, cât și League Battle, un mod dedicat exclusiv celor mai buni dintre jucători, care și-au demonstrat abilitățile în modurile Ranked.

Gameplay-ul este practic neschimbat de la primul Splatoon. Avem de a face cu același shooter la persoana a treia, cu posibilitatea de control fie cu ajutorul stick-ului dreapta pentru mișcarea camerei, fie cu motion controls, și două tipuri de navigare a nivelurilor, pe jos, în formă umanoidă, sau „înotând” prin vopsea în formă de caracatiță. „Teleportarea” către un coechipier, care se făcea prin atingerea jucătorilor de pe harta GamePad-ului de pe Wii U, este acum realizată folosind un buton dedicat hărții, care oferă acces rapid la fiecare coechipier în parte folosind D-Pad-ul.

Shooting-ul este la fel de bun precum în primul joc, modul bazat pe motion controls fiind capabil de a oferi precizie foarte apropiată de cea a unui mouse de PC, iar noile arme, precum Splat Dualies și echivalentul unui Gatling Gun, oferă o varietate în plus în gameplay, acestea beneficiind de propriile particularități de mișcare. De exemplu, atunci când folosești Splat Dualies primești automat abilitatea de a face o rostogolire în oricare dintre cele patru direcții (față, spate, stânga, dreapta) în timp ce tragi, iar Gatling Gun-ul necesită o „încărcare” înainte să înceapă să tragă. Abilitățile speciale au fost complet înlocuite cu unele noi, mult mai bine balansate, iar utilizarea lor nu mai garantează invincibilitate jucătorilor. Acest lucru asigură meciuri mult mai plăcute, în timp ce hărțile sunt gândite în așa fel încăt să descurajeze „Spawn Rape”-ul care era posibil în primul joc.

Din păcate însă, Nintendo a ales să ignore o parte dintre criticile primite de primului Splatoon. De exemplu, în orice moment ai la dispoziție în rotație doar două dintre hărțile incluse în joc, câte două pentru fiecare dintre modurile de joc disponibile. De asemenea, pentru schimbarea unui loadout, este necesară părăsirea matchmaking-ului, singura metodă de a schimba echipamentul între meciuri fără a ieși înapoi în Lobby fiind înregistrarea unui loadout pe o figurină Amiibo. Tot o problemă este și faptul că, în modul Ranked, care beneficiază de trei tipuri de moduri de joc, este accesibil unul singur la oricare moment dat, iar fiecare mod în parte are propriul sistem de progresie (un rank de la C- la C, C+ , B-, B, B+, etc.). Atingerea rank-ului B- în oricare dintre acestea deblochează League Battle.

Tot la capitolul puncte negative intră și sistemul online de voice chat, o problemă a platformei Nintendo Switch, nu obligatoriu a jocului. Acesta a fost inclus într-o aplicație de mobil (iOS și Android) și poate fi folosit doar atunci când ecranul telefonului este pornit. De asemenea, chat-ul este disponibil doar cu prietenii din listă și în meciurile League Battle, nu și cu restul persoanelor din meciuri publice. Cel mai probabil, jucătorii care vor juca alături de prieteni vor folosi servicii alternative precum Skype și/sau Discord, care permit utilizarea smartphone-ului și în alte scopuri, sau cu ecranul stins. Aplicația de mobil oferă însă câteva lucruri bine venite, precum acces la un istoric al meciurilor, statistici despre profilul personal și acces la echipament exclusiv, care poate fi „comandat” și cumpărat în joc cu moneda virtuală câștigată în meciuri (Splatoon 2 nu include microtranzacții).

Cu toate neajunsurile legate de astfel de elemente care țin de ergonomia jocului, Splatoon 2 reușește să te facă să uiți de ele în momentul în care jocul propriu-zis începe. Matchmaking-ul este de obicei rapid și destul de bine pus la punct, fiind aproape de fiecare dată pus în meciuri cu jucători de nivel apropiat (un dezavantaj ar fi faptul că nu poți părăsi matchmaking-ul odată pornit), iar durata meciurilor de numai câteva minute (3 în Turf War, 5 în Ranked), este perfectă pentru a da senzația unui joc „pick-up and play”, dar și pentru a porni sesiuni lungi de câteva ore, spunând „încă un meci și îl închid” după fiecare victorie sau înfrângere. Având în vedere că Splatoon 2 poate fi jucat și în modul „portabil”, folosind orice WiFi, durata scurtă este un plus, dacă am lua în calcul calitățile mobile ale platformei.

Acum că am acoperit multiplayer-ul, ar trebui menționate și celelalte componente ale lui Splatoon 2. „Campania” single player nu este tocmai o poveste epică bine închegată. Octo Canyon este împărțit în cinci stagii, fiecare dintre acestea găzduind o mână de niveluri. Odată ce toate nivelurile (care seamănă mai degrabă cu niște „challenge”-uri) dintr-o zonă sunt duse la bun sfârșit, se deblochează lupta cu un boss, iar înfrângerea acestuia deblochează următorul stagiu. Fiecare nivel în parte vine cu un design unic, multiple moduri de abordare a situației (poți alege diverse arme pentru rezolvarea fiecărui nivel în parte) și câteva colecționabile bine ascunse. Probabil că unii se vor distra jucând aceste niveluri, mai ales că armele din single player sunt separate de cele din multiplayer, putând fi la rândul lor îmbunătățite. Cel mai probabil, modul single player va fi „consumat” de către jucători în modul portabil, când nu au acces la o conexiune la internet, nivelurile fiind scurte. Repetarea lor folosind diverse arme va asigura accesul la o serie de arme speciale în celelalte moduri de joc, deci există și o răsplată pentru acest mic „grind”. Boșii la rândul lor nu tocmai impresionanți din punct de vedere al designului, însă jucătorii vor fi nevoiți să stăpânească bine mecanicile de joc din Splatoon 2 pentru a-i învinge cu ușurință.

În cele din urmă, Splatoon 2 vine la pachet și cu un Horde Mode, așa numitul Salmon Run, accesibil din zona „Grizzco” a hub-ului principal. Acest mod pune o echipă de patru jucători, ale căror arme sunt schimbate prin rotație după fiecare „val”, în mijlocul misiunii de a colecta cât mai multe „icre de somon” într-un timp limitat. Fiecare sesiune de joc conține trei valuri de inamici din ce în ce mai agresivi, iar icrele sunt dobândite după înfrângerea unor mini boși care apar la întâmplare. Aceștia sunt de obicei protejați de inamici ușor de eliminat, însă obiectivul poate fi dus la bun sfârșit doar de către echipele care se coordonează bine. O slabă cooperare va duce cu siguranță la dezbinarea echipei, fiecare jucător în parte fiind ușor de eliminat pe cont propriu. Pentru a pipera puțin acest mod de joc, de la un val la altul condițiile meteorologice se pot schimba, mareea limitând spațiul de joc, ceața limitând câmpul vizual, iar, pe timp de noapte, invazia de inamici dovedindu-se a fi nemiloasă. Ca și în cazul celorlalte moduri de joc, există un sistem de progresie separat pentru Salmon Run, cât și o serie de „bunătăți” care pot fi dobândite doar din acest mod.

Din păcate, Nintendo nu s-a putut abține și a decis să limiteze modul Salmon Run într-un stil foarte ciudat. Acesta este disponibil în fiecare weekend, cât și în zilele de marți și joi, între anumite intervale orare de 12 ore. Cel mai probabil, decizia a fost luată pentru a asigura că există destui jucători pentru matchmaking atunci când modul este „live”, însă cei cu program de „joacă” limitat sigur nu vor aprecia această abordare.

Cu toate stângăciile de acest gen, Nintendo a reușit însă să realizeze încă un joc foarte bine pus la punct din punct de vedere tehnic. Bug-urile sunt aproape inexistente, cele câteva patch-uri lansate în doar câteva zile de după lansare fiind folosite mai debrabă pentru a balansa modul multiplayer și pentru a adăuga conținut nou. Framerate-ul rămâne tot timpul blocat la 60 de cadre pe secunde în gameplay. Pentru a atinge această performanță, motorul grafic folosește rezoluție dinamică între Full HD în momentele mai puțin aglomerate și undeva sub 900p în cele mai aglomerate situații. Adevărul este că schimbarea rezoluției este imperceptibilă în gameplay, întrucât jocul este foarte rapid. Faptul că Splatoon 2 nu beneficiază de niciun fel de Antialiasing este de asemenea un factor care „ajută”, întrucât marginile obiectelor sunt oricum neuniforme, chiar și la rezoluție maximă. În hub-ul central însă, jocul rămâne blocat la 1080p cu 30 de cadre pe secundă și cu antialiasing activat. Limitarea framerate-ului este puțin deranjantă în această situație, însă sunt atât de puține de făcut în hub, încât poți să îl eviți aproape complet folosind meniul rapid.

Stilul grafic nu s-a schimbat aproape deloc, totul fiind decorat în culori stridente. Muzica tipic japoneză, cu acorduri de J-Rock și J-Pop, este omniprezentă, lucru care poate fi un avantaj sau un dezavantaj al jocului, în funcție de gusturi. Pentru cei care intră în atmosfera Splatoon, cu siguranță că muzica va completa experiența jocului. Jucătorii primului titlu se vor simți ca acasă în Splatoon 2, acesta primind doar un strat de vopsea mai strălucitor pe noua platformă de la Nintendo.

Splatoon 2 este probabil una dintre cele mai neimpresionante „continuări” pentru un joc Nintendo. Acesta vine cu o serie de schimbări bine venite și cu ceva conținut în plus, dar în același timp repetă unele dintre greșelile predecesorului său și suferă de pe urma unor decizii luate de companie atunci când a dezvoltat platforma Switch. Din fericire, toate modurile de joc din Splatoon 2 sunt foarte bine puse la punct, iar comunitatea din jurul jocului este foarte activă și va fi cu siguranță activă mult timp de acum înainte. Primul Splatoon de pe Wii U încă se bucură de mulți jucători în modul online, la doi ani după lansare.

Longevitatea primului joc s-a datorat suportului Nintendo, care a venit cu hărți și arme noi periodic, cât și cu evenimente speciale de tipul „Splatfest”. Având în vedere că Zelda și Mario Kart au fost și pe Wii U, iar ARMS ar putea fi considerat un titlu secundar pentru un jucător „hardcore”, Splatoon 2 pare să fie în acest moment un motiv bun pentru a pune mâna pe o consolă Switch pentru un fan Nintendo. Dacă nu, jocul va fi aici și în toamnă, când Nintendo promite debutul mascotei sale pe această platformă în Super Mario Odyssey.