Splinter Cell Blacklist Review: singur contra terorismului

În perioada recentă s-a putut observa tot mai mult că Ubisoft își dorește să iasă din poziția de simplu creator de jocuri și să devină un creator de jocuri foarte apreciate. Din acest motiv, compania a schimbat de câteva ori tonul și gameplay-ul anumitor francize pentru a atinge un nivel de spectaculozitate mai mare și pentru a atrage un public cât mai larg.

Același lucru s-a întâmplat și cu seria Splinter Cell, mai exact odată cu apariția lui Splinter Cell: Conviction în 2010, un joc cu un ton agresiv și care își pierduse multe dintre elementele stealth ce au consacrat seria. Suntem în anul 2013 și de doar câteva zile s-a lansat noul Splinter Cell: Blacklist. În continuare veți afla dacă acesta continuă să se depărteze de origini sau se întoarce la fanii inițiali ai seriei.

POVESTIND POVESTEA

Sam Fisher își face apariția în Splinter Cell: Blacklist din poziția de comandant al unei noi agenții secrete, The Fourth Echelon, care se află direct sub comanda președintelui SUA și funcționează dintr-o bază mobilă – un avion ce se află mai mereu în aer, plimbându-se printre continente. Acțiunea jocului se petrece într-un moment de criză națională pentru SUA – o organizație teroristă amenință că va executa câte un atac terorist de proporții în fiecare săptămână, până ce Statele Unite își vor retrage toate trupele militare pe care le au dispuse în străinătate.

Pentru că Fourth Echelon este o echipă mică, total secretă, care dispune de cei mai buni specialiști și cele mai bune tehnologii de analiză strategică, această organizație joacă rolul vioarei întâi în găsirea celor care doresc terorizarea poporului american. Așa ajunge Sam Fisher să fie purtat în toate colțurile lumii, urmărind fiecare indiciu și mergând până în iad și înapoi doar pentru a afla o nouă informație. Iar uneori, informațiile descoperite sunt capcane lăsate chiar de teroriști.

Povestea este una tipică Tom Clancy și deține acel element de urgență și importanță care o poate propulsa în inimile fanilor Splinter Cell și ai filmelor de acțiune. Pe de altă parte, personajele din Fourth Echelon nu oferă ocazia unui atașament emoțional față de acestea iar uneori parcă simți că nu îți pasă prea mult ce se întâmplă cu ele. Poate cel mai simpatic personaj din tot jocul este hacker-ul echipei Fourth Echelon, un tânăr isteț și energic care abia așteaptă să mai spargă un sistem informatic.

Interacțiunea cu echipa se realizează în general în centrul de comandă, adică în avionul Paladin, unde Fisher își petrece timpul dintre misiuni purtând dialoguri cu fiecare membru al echipajului, sunându-și fiica sau îmbunătățindu-și echipamentul. După ce se plictisește, accesează calculatorul central și își verifică statisticile de joc sau pornește o misiune single player, co-op sau multiplayer. Practic centrul de comandă este o combinație între meniul jocului și discuții opționale ce permit cunoașterea celorlalți membri ai echipajului.

MIEZUL ACȚIUNII

Ca gameplay, Splinter Cell: Blacklist ia părțile bune din Conviction și le unește cu cele din Chaos Theory, reușind astfel să ofere o experiență care permite și încurajează mai mult furișarea. Acum Fisher poate din nou să mute corpurile victimelor, poate face zgomot pentru a atrage inamicii, are o mulțime de posibilități de cățărare, tot felul de arme și dispozitive non-letale, plus „ochelarii” săi binecunoscuți care îi oferă posibilitatea să vadă mai bine pe timp de noapte.

Pe de altă parte, tehnica „mark and execute” din Conviction a rămas în joc și permite din când în când marcarea unor inamici și apăsarea unui buton pentru ca Sam să dea automat câteva headshot-uri în mai puțin de o secundă. Tot ca o moștenire a lui Conviction avem parte și de o funcție destul de utilă care afișează poziția în care Fisher a fost văzut ultima dată de inamici, dar și de un sistem de cover care din păcate lasă de dorit datorită modului stângaci în care funcționează.

Sunt cazuri în care Sam nici măcar nu reacționează la butonul de intrare în cover. Alteori trebuie neapărat să fie scos din cover pentru a putea merge după colțul peretelui. Într-un joc stealth precum Blacklist, un sistem de cover bine pus la punct este crucial pentru o experiență de joc antrenantă. Altfel, Fisher are mai multe șanse să fie detectat de inamici, iar în acest mod se duce pe apa sâmbetei tot efortul de furișare.

Nivelurile de joc au fost concepute într-un mod care îi va mulțumi pe fanii seriei. Există multă verticalitate, rute alternative, țevi, margini de care Sam se poate prinde, tuburi de ventilație și, în majoritatea misiunilor, multă umbră în care Sam se simte cel mai sigur. E seară și vrei mai multă umbră? Un glonț în reflectorul acela supărător rezolvă problema. Există și misiuni pe timp de zi, unde Sam trebuie să fie foarte atent la mișcările patrulelor inamice și să profite de momentele lor de neatenție. Abordarea este mult diferită în aceste situații.

Locurile prin care Sam își face de cap sunt diverse. Într-un moment Sam trebuie să se strecoare într-o vilă foarte bine păzită, iar într-un alt nivel va trebui ca într-o singură seară să se infiltreze și să iasă din închisoarea de maximă securitate Guantanamo din Cuba fără a fi detectat. Alteori va trebui să-și facă dreptate prin blocurile sărăcăcioase din Benghazi, prin depozite din Londra sau să prevină atacuri teroriste pe teritoriul Statelor Unite. Toate aceste niveluri au un design diferit și complex, numai bun pentru a preveni monotonia.

Practic, jocul îl poartă pe Sam prin toate colțurile lumii, unde acesta va încălca toate legile importante și se va lupta cu oricine pentru a-și apăra țara și a pune stop amenințărilor. În mod ironic, Sam face exact ceea ce teroriștii din joc spuneau despre trupele militare americane – invadează teritoriul străin, face ravagii și pleacă cu informațiile și eventual oamenii de care are nevoie. Dar el o face fără a fi detectat.

Producătorii spun că Blacklist este un joc pentru toată lumea și că poate fi abordat în intregime prin furișare, fără a ucide un inamic, sau din contră prin atacuri zgomotoase în care gloanțele zboară în toate direcțiile. Experiența mea în Blacklist mi-a arătat că cea mai bună tactică este o combinație între cele două, în care inamicii din zonele dificile sunt uciși unul câte unul într-un mod cât mai silențios și nedetectabil. Abordarea zgomotoasă nu este deloc viabilă – Sam moare după doar câteva gloanțe încasate și nici nu dispune de foarte multă muniție. Abordarea „fantomă” (fără a fi detectat și fără atacuri letale) este cea mai elegantă, dar este și cea mai dificilă având în vedere numărul mare de inamici din majoritatea nivelelor de joc.

PERSONALIZARE ȘI BECULEȚE ROZ

Dincolo de nivelele diverse, Sam are la dispoziție și o vastă selecție de upgrade-uri, adică îmbunătățiri ale echipamentului său. La finalul fiecărei misiuni Sam primește bani pe care îi poate folosi pentru a-și achiziționa arme și dispozitive noi sau pentru a și le îmbunătăți pe cele existente. Există upgrade-uri „ale avionului” și upgrade-uri ale echipamentului propriu-zis al lui Sam.

Upgrade-urile de avion sunt în opinia mea cele mai importante – îi adaugă lui Sam îmunătățiri precum posibilități de a își regenera viața mai rapid, de a avea acces la un nou custom loadout, de a-și schimba armele în anumite puncte de aprovizionare din timpul nivelului sau de a vedea pe radar direcția spre care se uită inamicii din preajma lui.

Upgrade-urile de echipament sunt ceva mai numeroase și permit achiziționarea unei drone (la rândul ei upgradabile), a unor camere de filmat ce pot fi lipite pe pereți prin aruncare, a unor grenade cu impuls electromagnetic și a multor alte arme letale și non-letale care merită încercate una câte una. Mai mult, Sam poate cumpăra culori noi pentru beculețele de pe echipamentul său sau își poate cumpăra noi haine care să-l ajute la o mai bună manevrare a armei sau să-i ofere capabilități mai bune de furișare datorate unui costum mai puțin zgomotos.

INAMICI, DIFICULTATE ȘI GRAFICĂ‚

Într-un joc care pune accentul pe furișare, AI-ul trebuie să aibă un comportament cât mai natural. Inamicii din Splinter Cell: Blacklist au în mare parte un mod realist de a se comporta. Dacă aud zgomote sunt curioși, dacă văd un cadavru se alertează, dacă unul dintre ei dispare cineva îl va căuta, dacă o ușă care era închisă este acum deschisă, vor deveni suspicioși. Totul este bine până aici. Pe de altă parte, există și niște anomalii care puteau fi rezolvate cu ușurință și totuși nu au fost.

De exemplu, în cazul în care Fisher controlează o dronă iar aceasta este detectată, inamicii vor afla în mod automat poziția lui Fisher, chiar dacă el stă ascuns foarte bine la mare distanță de dronă. La fel, în cazul în care Fisher a fost detectat dar între timp s-a relocat departe de locul în care a fost observat ultima oară, orice glonț tras de acesta, inclusiv cu armele sale silențioase, va reîmprospăta memoria inamicilor și va dezvălui noua sa poziție. Pe de altă parte, lăsând aceste neajunsuri deoparte, Blacklist face o treabă bună în a prezenta niște inamici credibili în marea majoritate a timpului.

Am jucat Blacklist pe dificultate medie (denumită Normal) și am avut senzația că jocul este destul de bine balansat și abordabil per total. Cele mai dificile situații sunt confruntările armate și nu de puține ori Sam mi-a fost ucis de ultimul inamic din zonă. Armele inamicilor sunt foarte puternice și nu trebuie subestimat niciun inamic înarmat. Sunt și câteva misiuni mai dificile decât altele, dar asta nu ar trebui să deranjeze ci să stârnească abilitățile creative ale jucătorului.

Ceea ce deranjează însă sunt checkpoint-urile care uneori îl dau pe Fisher cu mult înapoi față de locul în care a fost înfrânt. Mai mult decât atât, mi s-a întâmplat ca un checkpoint să mă dea cu 5 minute înapoi față de unde eșuasem, și într-o cu totul altă situație (de exemplu luminile pe care le spărsesem prima dată erau acum intacte, deși le spărsesem înainte de save). Aceste checkpoint-uri prost concepute sunt și motivul din care nu prea îți permiți să îți asumi riscuri când știi că va trebui să te întorci cu câteva minute în urmă la prima greșeală.

Există o selecție destul de vastă de inamici iar majoritatea sunt „simpli”, adică nu au armuri speciale sau căști. Există anumite misiuni în care inamicii poartă cască pe cap, lucru care face dificilă uciderea lor silențioasă dat fiind că primul glonț în cap va da casca jos și abia apoi inamicul va fi vulnerabil. Un alt tip de inamic nesuferit este câinele, care îl latră și îl atacă pe Fisher, atrăgând totodată atenția inamicilor.

Grafica se prezintă în general foarte bine, cu tot felul de efecte moderne de lumină, umbre dinamice, reflexii, texturi detaliate și cam tot ce ne așteptăm de la un joc AAA. Fețele personajelor nu sunt cel mai bine realizate iar cutscene-urile sunt acceptabile, nu tocmai opere de artă. Perspectiva jocului este în general la persoana a treia (din spatele personajului), dar există și câteva situații în care jocul se transformă într-un first-person shooter veritabil, atunci când ne este oferit sub control un alt personaj.

MULTIPLAYER

Dincolo de campania single player care este elementul principal al jocului și este în general antrenantă și provocatoare, Splinter Cell: Blacklist deține și o suită de misiuni cooperative pentru doi jucători dar și un mod multiplayer competitiv. În varianta de PlayStation 3 și Xbox 360 a jocului, misiunile cooperative pot fi jucate în mod split screen de către două persoane pe aceeași consolă sau prin Internet. În varianta PC (și Wii U), singura metodă de a juca în mod cooperativ este din păcate conectarea prin Internet. Misiunile cooperative pot fi jucate și în mod solo, fără partener, și pot fi savurate la fel de bine.

Multiplayer-ul competitiv readuce în centrul atenție modul de joc Spies vs. Mercs care nu a mai fost văzut de la Splinter Cell: Chaos Theory încoace. Spies vs Mercs este un mod multiplayer asimetric, adică cele două echipe combatante nu sunt deloc asemănătoare. Pe de o parte avem spionii, care se pot cățăra și furișa exact ca Sam Fisher și au la dispoziție gadget-uri ce le permit vederea cu ușurință a adversarilor și dezorientarea acestora, iar în echipa adversă avem mercenarii, reprezentanți ai forței brute care funcționează din perspectivă first person, au un radar nu foarte avansat dar au armură extrem de bună și o putere de foc care ucide orice spion foarte repede. Spionii pot ucide mercenarii cu ușurință prin atacuri melee. După fiecare rundă rolurile se inversează. Luptele sunt intense și extrem de antrenante, chiar dacă pe o hartă de joc se luptă cel mult 4 spioni versus 4 mercenari.

VARIANTA PC, O MICĂ‚ DEZAMĂ‚GIRE

Am ajuns și la finalul acestui review, unde vom vorbi despre aspectele ciudate și nereușite cu care se confruntă doar jucătorii variantei PC. Această variantă a fost în mod clar neglijată și nu i s-a acordat timpul necesar pentru o bună finisare. Pe parcursul primului playthrough am întâmpinat 4 crash-uri. De asemenea jocul are un comportament foarte ciudat la minimizare, uneori trecerea înapoi în stadiu maximizat fiind posibilă doar prin intermediul funcției maximize din task manager. Dincolo de aceste neajunsuri, există probleme și în timpul jocului. În primul rând framerate-ul variază foarte mult de la o scenă la alta iar scăderea sub 30 de cadre pe secundă duce jocul într-un stadiu de slow motion în care, în mod ciudat, anumite obiecte precum inamicii doborâți încep să vibreze pe sol. Scăderea detaliilor grafice de pe ultra pe high au ameliorat această problemă, dar tot au fost momente când am ajuns la 25-30 FPS deși calculatorul pe care s-a făcut testarea nu are în general probleme de framerate în jocuri.

O altă arie în care Blacklist pe PC suferă este controlul. În mod inexplicabil, platforma cu cele mai multe butoane disponibile a primit o configurație implicită de taste care creează mari probleme de gameplay.  Spre exemplu, deși există un buton de intrare în cover și un buton pentru sărit peste cover (și peste orice alt obstacol), de multe ori apăsarea primului buton la finalul unui sprint duce tot la o săritură peste obstacol, direct în brațele inamicului. Mai mult, în varianta PC butonul „E” este folosit atât la atacul melee cât și la interacțiunea cu obiectele din mediu. De mai multe ori mi s-a întâmplat să stau în cover și să aștept un inamic să iasă pe ușă, iar apoi să apăs E pentru a-l elimina. Fisher în loc să se ocupe de inamic, se ridică tacticos în picioare și închide ușa în liniște în timp ce inamicul își așează arma la ochi pentru a-l ucide pe acest iubitor de clanțe.

Splinter Cell: Blacklist este un joc care marchează o revenire la titlurile de glorie ale seriei și reușește să creeze o experiență stealth de mare frumusețe. Orice fan al seriei ar trebui să joace Splinter Cell: Blacklist și să încerce să termine misiunile de mai multe ori, prin abordări diferite. Din păcate, varianta PC a jocului este lovită de blestemul portărilor și sperăm că va primi niște patch-uri binemeritate.

Până atunci noi acordăm NOTA 8 pentru jocul Blacklist așa cum este el prezent în varianta superioară de pe console, dar NOTA 7 pentru varianta PC care nu se prezintă într-o stare la fel de bună la momentul lansării.

Notă pentru versiunea de PC:

Notă pentru versiunile de console (Xbox 360/PlayStation 3):