Syndicate Review: un clasic adus la zi?

În ultima vreme, a devenit o modă dezgroparea a tot felul de licențe vechi și realizarea de remake-uri sau remasterizări HD. Electronic Arts a căutat bine de tot prin catalogul de francize achiziționate de-a lungul anilor și a scos de la naftalină Syndicate, seria de tactică și strategie realizată de Bullfrog Productions în anii ’90.

Aceste concepte probabil nu mai sunt de actualitate în contextul gaming-ului contemporan, noul Syndicate sfârșind prin a fi un simplu first person shooter, într-o piață deja suprasaturată de astfel de titluri. Totuși, de realizarea jocului s-au ocupat cei de la Starbreeze Studios, o echipă cu destul experienta în domeniu (Chronicles of Riddick: Escape from Butcher Bay sau The Darkness numărându-se printre operele suedezilor). Chiar și așa însă, numai ideea de a îngrădi măreția și inventivitatea primelor jocuri din serie în standardele destul de stricte ale genului shooter rămâne dezamăgitoare.

Fanii mai vechi se vor bucura să se reîntoarcă în universul caracteristic seriei, unde lumea se află sub stăpânirea megacorporațiilor, care nu se feresc de folosirea oricărei metode pentru a-și impune propriile „puncte de vedere”. Jucătorul intră în pielea lui Miles Kilo, un agent folosit de EuroCorp drept cobai: în creierul acestuia a fost implementată cea mai noua versiune a chip-ului DART, capabilă să confere purtătorului abilități ieșite din comun.

Din păcate, această intrigă servește doar drept punct de lansare al jocului, firul epic din Syndicate fiind în rest plin de clișee ale genului SF, întorsături de situație previzibile și un final „steril”, parcă ieșit de pe masa de operații a doctorului Ciomu. Din fericire, nu același lucru se poate spune și despre jocul efectiv, ascuns în spatele acestor ineficiente straie narative.

În esență, Syndicate este un first person shooter funcțional, care va fi pe placul amatorilor genului. Totuși, grație chip-ului DART, agentul Kilo are câțiva ași în mâneca față de concurență: Syndicate se bazează pe conceptul de „breaching” – accesarea wireless a chip-urilor cu care sunt dotați inamicii sau echipamentele din mediul înconjurător și hacking-ul acestora.

În cazul inamicilor, există trei tipuri separate de breaching: persuade („spălarea creierului unui adversar, care va întoarce armele și va începe să lupte de partea ta), suicide (oponentul alege să-și zboare proprii creieri) și backfire (arma inamicului va exploda în mâna sa). Primele două dintre acestea sunt deosebit de utile în timpul confruntărilor armate, chiar dacă nu pot fi folosite frecvent (aceste tipuri de abilități necesită o anumită doză de energie pentru a putea fi reîncărcate, energie ce se dobândește în urma doborârii adversarilor).

Backfire este însă în mare parte inutil (sau nu am știut eu să-l folosesc într-un mod eficient), această abilitate dovedindu-se interesantă abia după aplicarea unui upgrade. De altfel, pe parcursul campaniei single player din Syndicate, Miles Kilo va avea ocazia să se confrunte cu anumiți boși de nivel, destul de bine realizați, cărora le poate extrage și asimila chip-urile (fiecare astfel de operațiune echivalează cu obținerea unui punct suplimentar de upgrade).

Deși sistemul de upgrades (și nu numai) se aseamănă într-o oarecare măsură cu ce întâlneam în Deus Ex: Human Revolution, abilitățile suplimentare în care se pot investi punctele câștigate sunt destul de limitate, mai toate fiind legate de eficacitatea lui Kilo în lupta sau de rezistența acestuia la tirul inamicilor. Așadar, dacă căutați o alternativă viabilă pentru hibridul de acțiune și role playing game creat de Eidos Montreal, nu o veți găsi în Syndicate.

Syndicate este un shooter pur-sânge, lucru accentuat și de DART vision, o altă abilitate de bază a agentului Kilo, care unește „sub același acoperiș” functionalități altfel familiare: slow motion-ul întâlnit în seria F.E.A.R. și detective vision-ul din Batman: Arkham City. Acest DART vision devine extrem de important, mai ales în nivelurile avansate ale jocului (unde deja trupele inamice sunt foarte numeroase), dar și în multiplayer.

Și pentru că tot am ajuns aici, campania single player se termină foarte repede, în aproximativ șase ore, făcând loc adevăratului punct forte din Syndicate: multiplayer-ul cooperativ. Acest mod de joc este de departe cel mai apropiat de ideile vechilor titluri din serie, oferind posibilitatea ca o echipă de până la patru agenți să parcurgă nouă hărți, ale căror configurații de inamici se schimbă de la un nivel de dificultate la altul.

Modul cooperativ beneficiază de propriul sistem de acumulare de experiență și deblocare de arme și abilități suplimentare, jucătorii fiind răsplătiți atât pentru obiectivele îndeplinite sau uciderea adversarilor, cât și pentru ajutarea membrilor propriei echipe. Mecanica de breaching din single player este folosită în cadrul meciurilor online pentru a regenera viața coechipierilor sau pentru a reseta chip-urilor camarazilor căzuți în luptă.

Cât despre prezentarea grafică din Syndicate, aceasta nu va da pe spate pe nimeni, însă nici nu va deranja. Motorul grafic folosit de Starbreeze beneficiază de un sistem de iluminare de invidiat, jocul fiind împânzit de tot felul de spoturi luminoase sau efecte stroboscopice, pe cât de spectaculoase, pe atât de orbitoare. De altfel, în unele instanțe, luminile sunt atât puternice încât distrag atenția de la acțiunea propriu-zisă, forțând jucătorul să apeleze la DART vision.

Modelarea personajelor și a armelor este satisfăcătoare, cei mai importanți protagoniști ai jocului fiind reproduși după actori faimosi precum Brian Cox (Troy, Rise of The Planet of The Apes) sau Rosario Dawson (Sin City), vocile acestora fiind de asemenea folosite. De altfel, titlul celor de la Starbreeze s-a dovedit a fi destul de bine optimizat, atât versiunea de PC, cât și cele de console rulând fluent, fără probleme.

Totuși, rămâne regretul că încă una dintre seriile faimoase ale anilor ’90 s-a pierdut în anonimitatea caracteristică shooter-elor de duzină. Syndicate nu reușește să se facă remarcat într-un domeniu care tinde fie spre simplitatea și accesibilitatea duse la extrem (Call of Duty: Modern Warfare 3), fie către evoluția spre alte genuri mai complexe (Deus Ex: Human Revolution).