The Last Guardian Review: din lumea celor care nu cuvântă

În mod normal, analiza unui joc video, în ciuda anumitor aparențe, nu este un proces atât de complicat. Pui sub lupă toate componentele sale, pornind de la poveste, trecând prin gameplay și ajungând la latura audio-video (nu neapărat în ordinea aceasta) și, în funcție de genul abordat, tragi o concluzie și acorzi un scor, dacă e cazul. Ei bine, pentru recent lansatul The Last Guardian, poți arunca liniștit la coș acest „caiet de reguli”: creația designer-ului Fumito Ueda și a echipei sale nu poate fi judecată într-un mod atât de superficial, titulatura de „joc” nefiind suficientă pentru a o caracteriza.

Aș îndrăzni să afirm că The Last Guardian constituie o experiență de viață interactivă, capabilă, în funcție de vârstă celui care „joacă”, fie să te pregătească pentru ceea ce poate îți va rezerva viitorul, fie să evoce momente de neuitat deja trăite. Spre exemplu, un copil care se va aventura în The Last Guardian are toate șansele să înțeleagă mult mai bine responsabilitatea pe care o implică creșterea unui animal de casă.

De altfel, acesta este și subiectul principal din The Last Guardian: relația dintre un băiețel și Trico, o creatură aparent amenințătoare, însă care, ca mai orice ființă inteligentă, răspunde la anumiți stimuli. Mânați inițial de foame și nevoia a supraviețui, cei doi ajung să se atașeze unul de celălalt, întregul joc bazându-se pe colaborarea dintre băiat și Trico, necesară pentru a progresa și a trece peste situațiile-limită în care aceștia se vor regăsi.

Spre creditul producătorilor, aceste puzzle-uri pe care le vom întâlni pe parcursul jocului au fost gândite pentru a scoate în evidență faptul că avem de-a face totuși cu un animal, cu inteligență și voință proprie, pe cât de fermecător câteodată, pe atât de enervant în alte situații. Spre exemplu, în unele momente, atenția lui Trico va fi distrasă de tot felul de factori externi, creatura preferând, spre exemplu, să se joace cu un lanț decât să dea atenție indicațiilor venite dinspre copil (controlat direct de jucător). Va fi necesară o răbdare de fier pentru a trece peste unele momente de acest gen, nu neapărat bine venită în contextul unui joc, însă deosebit de folositoare pentru ceea ce s-ar putea să-ți rezerve, în viitor, viața reală.

Și când acest gen de compromis îți este răsplătit nu doar prin îndeplinirea corectă a comenzilor (și, implicit, rezolvarea unor puzzle-uri) ci prin detalii de finețe, precum modul în care Trico alege să se bălăcească într-o baltă, să se alinte, să cerșească atenție, uiți de tot ce înseamnă eventuale bug-uri de AI, superficiale atunci când acest îndoieșător tablou este privit în ansamblu. Lăsând micile stângăcii la o parte, este impresionant modul în care producătorii au reușit să combine rutinele de AI și animațiile deosebit de realiste pentru a crea o ființă virtuală, pe cât de fantastică, pe atât de asemănătoare cu un animal real.

Pe parcursul testării lui The Last Guardian, am avut ocazia de petrece timp alături de cățelușa unor prieteni, asemănările dintre comportamentul acesteia și cel al lui Trico fiind de-a dreptul șocante. Până la urmă, acesta este cel mai mare merit al realizatorilor: eliminarea aproape completă a granițelor dintre un animal real și ceea ce ar putea părea, la prima vedere, niște simple rutine de AI. Realizare ce duce, după cum am amintit și mai devreme, la concluzia că The Last Guardian este mai mult decât un simplu joc, putând lesne servi și drept lecție de viață.

Pe de altă parte, această experiență, indiferent de cât de sentimentală ar putea deveni, este clădită pe fundația unui joc video, care, în cazul lui The Last Guardian, nu se dovedește a fi tocmai cea mai solidă astfel de structură. Lăsând la o partea AI-ul lui Trico, pe care fiecare îl va percepe în felul său și care, în mare parte, nu poate fi judecat obiectiv, partea de joc efectiv din The Last Guardian scârțâie la destule capitole.

Poate cel mai enervant este cel legat de cameră. Judecat la rece, The Last Guardian este un titlu de acțiune și aventură, cu destul de mult accent pus pe explorarea fizică a mediului înconjurător. Cu alte cuvinte, pentru a evalua așa cum se cuvine mediul de joc, trebuie executate elemente de platforming (sărituri, escaladări etc.) ce, nu de puține ori, necesită un grad de precizie destul de ridicat. Iar camera jocului, cuplată cu inerția și oarecarea stângacie a mișcărilor copilului, nu ajută deloc. Nu de puține ori, te vei trezi că nu vezi bine unde trebuie să sari, pe unde să mergi etc. Aceste neplăceri, cuplate cu AI-ul năbădaios al lui Trico, pot scoate din sărite câteodată și cel mai răbdător om.

De asemenea, trebuie menționat și framerate-ul, care suferă în destule momente ale jocului, mai ales atunci când alegeți să rulați The Last Guardian pe un model standard de consolă PlayStation 4. Da, aspectul grafic din titlul celor de la Sony Studio Japan dă dovadă de o viziune artistică demnă de invidiat, cu o puternică influență simbolistică, însă, în ciuda unor peisaje de-a dreptul superbe, nu lasă impresia unui joc chiar atât de pretențios din punct de vedere tehnologic.

Este dezamăgitor faptul că după atâtea amânări, The Last Guardian tot nu a reușit să fie finisat în ceea ce privește acest aspect. Noroc că jocul nu prea pune accentul pe reflexe rapide, impactul performanței asupra gameplay-ului efectiv nefiind totuși atât de important.

Bineînțeles, există numeroase elemente din The Last Guardian despre care nu am discutat în detaliu, preferând să vă îndemn să le trăiți singuri, creația celor de la Sony constituind una dintre acele experiențe pe care fiecare trebuie să le trăiască ți să le perceapă în felul său. Revenind astfel la începutul acestui articol, The Last Guardian reprezintă fără îndoială unul dintre cele mai greu de judecat jocuri pe care am avut ocazia să le încerc până acum.

Astfel, nota pe care o vedeți mai jos încearcă să balanseze cât mai bine neajunsurile componentei de „joc” propriu-zis din The Last Guardian cu veritabilul carusel emoțional reprezentat de evoluția relației dintre un copil și prietenul său necuvântător. Pe de altă parte, recomandarea noastră este de a juca The Last Guardian fără a lua în calcul notele, creația lui Fumito Ueda reprezentând o experiență mult prea personală pentru a fi influențată de părerile sau calificativele oferite de niște străini.