The Last of Us Review: emoții și gameplay la superlativ

În review-ul dedicat lui BioShock Infinite m-am plâns că, în ciuda atmosferei și direcției artistice de excepție, jocul celor de la Irrational Games dezamăgea în ceea ce privește gameplay-ul, mult prea îngrădit de convențiile genului shooter. Mi-aș fi dorit un titlu care să scoată la iveală același tip de sentimente din jucător, oferind însă și o sclipire în ceea ce privește gameplay-ul propriu-zis. Și, în sfârșit, am dat și peste acest joc: se numește The Last of Us.

The Last of Us este opera studioului Naughty Dog, aceeași echipă de producție responsabilă pentru seria Jak and Daxter pentru PlayStation 2 și pentru excelentele titluri Uncharted de pe PlayStation 3. În timp ce precedentele lor jocuri abordau subiecte oarecum relaxate, The Last of Us schimbă macazul, propunând un fir epic cât se poate de serios, cu puternice implicații emoționale, dar și cu o evidentă reliefare a naturii umane. Acest joc de lumini și umbre a fost încercat într-o oarecare măsura și de Assassin”s Creed III, cu rezultate mult mai modeste însă decât ceea ce întâlnim în The Last of Us.

Acțiunea are loc de această dată într-un viitor apropiat, omenirea fiind amenințată de apariția unei maladii necruțătoare. O bună parte a populației de pe glob a căzut victimă unui parazit transmisibil prin spori, care, odată cu trecerea timpului, suprimă orice instinct uman, transformând purtătorul într-un soi de zombie. Supraviețuitorii s-au retras în zone de carantină, mult prea atent supravegheate de autorități. Această „atenție” excesivă a dus la apariția unei forțe de rezistență – „Fireflies”, hotărâtă să sfideze regulile în încercarea de a găsi un remediu împotriva infecției.

Aici intră în scena Joel, un contrabandist experimentat, pe umerii căruia cade o misiune deosebit de dificilă: transportul unei fetițe (Ellie) în afara zonei de carantină din Boston și predarea acesteia celei mai apropiate unități de Fireflies. Dezvoltarea relațiilor dintre aceste personaje este realizată superb, ușoara antipatie reciprocă transformându-se, pe parcursul jocului, într-o puternică conexiune emoțională. Nu voi intra în detalii suplimentare, trebuie să parcurgeți singuri călătoria lui Joel și Ellie pentru a percepe corect evoluția relației dintre cele două personaje.

Vreau să mă întorc însă la argumentul pe care l-am adus la începutul acestui articol: gameplay-ul. Rareori mi-a fost dat să întâlnesc un joc cu reguli de gameplay atât de bine definite, însă, în același timp, permisive. Chiar dacă am amintit mai devreme cuvântul „zombie”, The Last of Us nu este tocmai stereotipul jocului cu morți umblători. Nici pe departe. În primul rând, supraviețuitorii pe care Joel și Ellie îi vor întâlni pe parcurs sunt cel puțin la fel de amenințători precum infectații, cruzimea și perversitatea umană amplificând gradul acestora de periculozitate.

În aceste condiții, The Last of Us nu poate fi caracterizat drept parte a unui gen anume, împrumutând diferite elemente precum shooting-ul third person, stealth-ul, puzzle-urile, gestionarea inventarului și crafting-ul pentru a crea o experiență veritabilă de survival game. Să ne oprim un pic asupra infectaților pe care cei doi eroi îi vor întâlni de-a lungul călătoriei lor. Aceștia se împart în două mari categorii: runnerii și clickerii.

Runnerii sunt ființe umane recent infectate, mai puțin rezistente, însă care își pot vedea și urmări inamicii. Clickerii, în schimb, și-au pierdut vederea în urma agravării condiției cauzate de parazit, dezvoltând însă un țesut suplimentar ce le oferă rezistență sporită. Aceștia se bazează în exclusivitate pe auz.

Cu alte cuvinte, ai de înfruntat niște monștri slabi, însă care te pot vedea și urmări sau niște oponenți rezistenți, de care te poți feri însă dacă nu faci prea mult zgomot. Când vine vorba de lupta corp la corp, primii pot fi eliminați și prin atacuri cu mâna goală, în timp ce pentru clickeri este nevoie de șișuri (ce pot fi fabricate din obiectele găsite prin mediul înconjurător) sau de arme melee (care devin inutilizabile după un număr anume de folosiri).

Ce te faci însă când șișurile, atât de importante pentru a te putea proteja de clickeri, joacă și rolul de chei cu care pot fi deschise anumite uși, în spatele cărora se găsesc tot felul de obiecte, dintre care unele folositoare? Ce te faci când ești cu gloanțele pe sfârșite și cu sănătatea „în pioneze”? O să alegi să folosești sistemul de crafting pentru a crea un health pack sau pentru a crea un cocktail molotov? The Last of Us te pune mai mereu în fața unor asemenea alegeri, care adaugă un strat suplimentar de complexitate, absent din păcate din atât de multe alte jocuri.

Deși este axat pe ideea de supraviețuire, The Last of Us nu este nedrept cu jucătorii, punând la dispoziția acestora și niște opțiuni prin intermediul cărora își pot ușura munca. În primul rând este vorba despre „Listen Mode”, un mod de vizualizare prin intermediul căruia Joel poate localiza inamicii după auz. Astfel, pozițiile acestora sunt dezvăluite fără a avea nevoie să-i vezi direct. Însă nu va așteptați la ceva similar cu detective mode din jocurile Batman. Listen Mode își respectă numele și evidențiază doar adversarii care fac zgomot. Astfel, tensiunea rămâne la cote înalte.

De asemenea, Joel își poate upgrada armele din inventar, precum și propriile abilități. Și aceste opțiuni sunt însă limitate (de colectarea atentă a anumitor resurse, precum și de găsirea locurilor în care personajul poate să lucreze în liniște pentru a efectua îmbunătățirile armelor). Toate aceste elemente cumulate definesc experiența de joc din The Last of Us, jocul rezervând de asemenea și unele surprize, pe care vă invit să le descoperiți singuri.

Tot ce pot adăuga este că, în funcție de stilul fiecăruia de joc și perioada de timp alocată explorării și găsirii obiectelor ascunse, campania din The Last of Us se poate întinde și peste 15 ore de gameplay, o durată de joc foarte generoasă în comparație cu alte jocuri contemporane.

Nu lipseste nici multiplayer-ul, mai puțin impresionant însă decât campania single player din The Last of Us. Sunt puse la dispoziție două moduri de joc, Supply Raid și Survivors, ambele variațiuni pe tema Team Deathmatch-ului 4 vs. 4. Diferența o face sistemul de level up, bazat pe acumularea de resurse: fiecare hartă are puncte indicate pe radar unde poți găsi resurse. Acestea pot fi cheltuite chiar în timpul jocului propriu-zis pentru muniție și arme suplimentare sau pot fi salvate pentru sfârșit, unde sunt transformate în „experiență”.

Există și un meta-game legat de ținerea în viață a unui grup de supraviețuitori cu ajutorul resurselor câștigate în luptă. Totuși, experiența oferită de multiplayer-ul din The Last of Us variază foarte mult în funcție de grupul de jucători cu care ești cuplat de matchmaking. Mulți abordează jocul ca un simplu shooter, un accent exagerat fiind pus pe folosirea armelor cu lunetă, prea eficiente în cadrul hărților deschise. Cu alte cuvinte, The Last of Us trebuie jucat pentru single player, multiplayer-ul fiind doar un bonus pe care nu toți îl vor gusta.

Din punct de vedere grafic, în ciuda eforturilor susținute ale celor de la Naughty Dog, consola PlayStation 3 își arată totuși vârsta. Deși nu sunt probleme foarte mari, unele peisaje și locații își pierd din strălucire din cauza unor texturi de rezoluție slabă sau a lipsei de antialiasing. Din fericire, aceste lipsuri sunt contrabalansate de atenția la detalii deosebită. În schimb, părții sonore din The Last of Us nu-i poate fi reproșat nimic: vocile celor două personaje principale (Troy Baker în rolul lui Joel și Ashley Johnson în rolul lui Ellie) sunt perfecte, întregind relația dintre cei doi eroi și conferind jocului o atmosferă aparte.

Nu se pune problema ca The Last of Us să nu primească recomandarea noastră. Chiar dacă multiplayer-ul nu este pentru toată lumea, povestea, încărcătura emoțională și gameplay-ul echilibrat al campaniei sunt suficiente pentru a ridica creația a celor de la Naughty Dog la rangul de cel mai reușit joc al anului 2013.