Trebuie să recunosc că, atunci când am aflat prima oară despre The Occupation, am fost destul de entuziasmat, premisele unui joc de aventură indie, cu mecanici ceva mai speciale, fiind suficiente pentru a-mi trezi interesul. Entuziasm care a continuat și atunci când m-am trezit în inbox cu codul de review al jocului: mă așteptam la câteva ore de gameplay nu neapărat revoluționar, însă ceva mai original decât ceea ce livrează în mod obișnuit actualele jocuri AAA. Ce am primit însă m-a dezamăgit profund.
Și asta pentru că The Occupation s-a dovedit a fi o experiență relativ confuză, un joc care nu știe exact ce vrea să fie: parte adventure, parte stealth, parte walking simulator, niciuna dintre componente nereușind să se facă remarcată așa cum ar trebui. Confuzia apare încă de la început, atunci când ești aruncat direct în joc fără să știi de ce trebuie să îndeplinești obiectivul ce îți este indicat. De altfel, povestea din The Occupation îți este servită cu lingurița, prin intermediul indiciilor pe care ai ocazia să le găsești de-a lungul investigației tale, existând riscul ca, la sfârșitul jocului, să rămâi cu mai multe semne de întrebare decât aveai la începutul său.
Pe scurt, jucătorii intră în pielea unui jurnalist de investigații cu experiență. Acesta ia „la scărmănat” clădirile unei corporații care joacă un rol important în impunerea unei legi ce promite să îngrădească drepturile și libertățile populației britanice, sub pretextul protejării țării de amenințările venite, în primul rând, din exterior. Această investigație se desfășoară pe parcursul a patru ore, în timp real, și constă în câteva interviuri cu persoanele aflate în poziții-cheie în cadrul acestei corporații. Pentru a avea însă „subiecte de conversație” cu aceste personaje, eroul nostru trebuie să caute tot felul de indicii prin aceste clădiri, să pătrundă în zone restricționate, să se ferească de ofițerii de securitate etc.
Poate cea mai mare problema constă însă în lipsa de informații oferite inițial, forțându-te, cel puțin pentru o vreme, să bâjbâi pentru a te obișnui cu mecanicile de joc. Și asta în timp ce timpul curge, fiecare interviu beneficiind de „o perioadă de pregătire” de maximum o oră. Și astfel pierzi minute prețioase încercând să înțelegi ce vrea de fapt The Occupation de la tine. Și, când începi să pricepi că totul se rezumă la furișatul prin țevile de aerisire, la sustrasul de e-mail-uri pe dischete, la tipăritul acestora pentru a le trimite prin fax sau pentru a afla diferite coduri de acces, optimismul inițial începe să se dezumfle, mai ales când ești nevoit să repeți aceste acțiuni câteva ore la rând. Nu ajută nici faptul că operațiuni banale, precum deschiderea unui panou sau a unei ferestre, consumă prea mult timp, atât mișcările personajului, precum și combinațiile de butoane folosite pentru aceste acțiuni fiind inacceptabil de lente.
Iar întreaga investigație, și așa neintuitivă, este îngreunată și de secvențele de stealth în care trebuie să eviți ofițerul de securitate care „bântuie” prin clădiri. Care are, de cele mai multe ori, capacitatea inumană de a te detecta prin pereți sau chiar de la un alt etaj față de cel în care te afli tu la acel moment. „Nicio problemă”, ați zice, „încarc salvarea de la checkpoint-ul anterior și încerc din nou”. Ei bine, această banală operațiune nu este posibilă în The Occupation, producătorii luând decizia de neînțeles de a permite salvarea progresului doar între capitole, la finalul fiecărui interviu menționat mai devreme. Lăsând la o parte imposibilitatea de a găsi toate indiciile necesare pentru un interviu eficient în perioada premergătoare acestuia, această limitare absurdă te pune în ingrata situație de a lua totul de la început dacă trebuie să pleci undeva și nu ai timp să termini un capitol, dacă cumva se întrerupe curentul, crashează jocul etc.
Astfel, poți rata informații importante referitoare la așa-zisa poveste, senzația că „avansezi în gol” în cadrul jocului accentuându-se și mai mult. Și mai bine nu amintim de bug-urile prezente la tot pasul, în care obiecte vitale pentru progres se pierd în mod misterios, sau inexplicabila inabilitate a personajului principal de a purta mai multe obiecte de același tip (la ce mai folosește servieta pe care o ai cu tine aproape permanent dacă nu poți căra în ea două dischete în același timp?).
Trist este și că aceste decizii de design stângance trag foarte mult în jos alte componente reușite ale jocului, precum grafica deloc rea sau vocile excelente ale actorilor ce dau viață personajelor. Ca mențiune personală însă, din cauza FOV-ului, cumulat cu viteza de deplasare și framerate-ul variabil din ediția pentru PS4 Pro a jocului, sesiunile mai lungi de The Occupation mi-au lăsat o stare de rău și greață, pe care n-am mai întâlnit-o în ultima vreme decât în cazurile anumitor titluri VR.
Este păcat, pentru că anumite părți ale investigației din The Occupation, atunci când jocul te lasă să faci unele legături logice ce duc la dezvăluirea unui fir narativ important, se pot dovedi plăcute. Dacă nu existau limitele de timp absurde, care te forțează să faci totul pe fugă și să nu poți explora și face deducțiile în ritmul tău, și dacă producătorii realizau importanța vitală a introducerii unui sistem de salvări mai intuitiv și permisiv, The Occupation s-ar fi putut dovedi a fi o experiență mult mai coerentă și distractivă.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER