Se pare că în ultima vreme avem parte de foarte multe jocuri proaspăt lansate care atrag atenția prin controversele create. Controverse în rândurile jucătorilor, care fie nu înțeleg despre ce gen de joc este vorba sau își formează diferite impresii (uneori greșite) vizionând pe YouTube secvențe de gameplay postate înainte de lansare de tot felul de „binevoitori” și controverse în rândurile presei de profil, care nu reușește să găsească o direcție comună când vine vorba de aprecierea și notarea acestor jocuri. Un astfel de titlu este The Order: 1886.
Dacă sunteți interesați de jocuri video și consultați zilnic publicațiile dedicate acestui subiect nu se poate să fi ratat zecile de postări legate The Order: 1886, jocul studioului Ready at Dawn fiind de-a dreptul crucificat în ultima lună. Este adevărat, peisajul jocurilor video se află într-o continuă schimbare, iar The Order: 1886 nu se încadrează în modele actuale ale industriei. Nu este Free-to-play, nu are multiplayer și nici microtranzacții, Ready at Dawn încercând să realizeze, în schimb, o experiență single player cu un puternic accent „cinematic”.
Astfel, dacă ar fi să te iei după secvența introductivă a jocului, ai putea spune că The Order: 1886 este un adventure modern, cu destul de puțin „gameplay” (în sensul universal acceptat al termenului) și cu accent pus pe QTE-uri (quick time events, pentru a progresa e necesară apăsarea anumitor butoane afișate pe ecran în anumite momente-cheie). Din fericire, în ciuda unei prime impresii oarecum confuze, lucrurile nu stau chiar așa.
Nu poți vorbi despre The Order: 1886 separat de povestea sa: după cum aminteam mai devreme, Ready at Dawn a construit jocul în primul rând drept o experiență narativă, întreruptă, pe parcurs, de secvențe de explorare, QTE-uri și, nu în ultimul rând, porțiuni consistente de acțiune și schimburi de focuri la persoana a treia. Să revenim însă la poveste: după cum o spune și numele, acțiunea are loc în ultima parte a anului 1886, într-o versiune alternativă a Londrei, în care siguranța Imperiului Britanic este amenințată atât de o răzvrătire a rebelilor, precum și de constantele apariții ale vârcolacilor (Half-Breeds), creaturi jumătate om, jumătate lup.
Împotriva tuturor acestor pericole luptă Ordinul Cavalerilor Mesei Rotunde (de unde vine și titlul jocului), o organizație înființată de pe vremea Regelui Arthur și formată din războnici cu experiență, ținuți în viață de-a lungul secolelor cu ajutorul legendarului Holy Grail (Sfântul Potir). Jucătorul va intra în rolul lui Sir Galahad, unul dintre cei mai experimentați cavaleri, care, cu ajutorul aliaților săi, va trebui să investigheze o conspirație ce amenință să depășească granițele Imperiului Britanic.
Fără a intra mai mult în detalii, firul poveștii este unul dintre punctele forte ale jocului, pentru care merită fără îndoială să parcurgeți, măcar o dată The Order: 1886. Ce-i drept, cel puțin în a doua parte a campaniei, apar unele situații mai neclare, iar sfârșitul nu este tocmai concluzia la care ne-am fi așteptat, însă, per total, latura narativă din The Order merită.
Narațiunea este expusă fie direct, prin secvențe cinematice (uneori interactive prin intermediul mai sus amintitelor QTE-uri), fie indirect, prin tot felul de elemente ascunse prin mediul de joc. Astfel, există destul de multe momente în care jucătorul poate explora liniștit, fără amenințarea vreunui inamic, în cautarea acestor indicii: ziare ale epocii, fotografii vechi, tot felul de obiecte, precum și niște înregistrări audio, unele dintre acestea fiind extrem de importante pentru a înțelege pe deplin povestea jocului.
Nu vă închipuiți însă că aceste medii de joc ar fi deschise: nu, The Order: 1886 poate fi considerat definiția de dicționar a termenului „liniaritate”, producătorii fiind poate prea preocupați de a controla în detaliu experiența și traseul jucătorului pe tot parcursul aventurii sale. Bineînțeles, avantajul evident al acestei abordări este posibilitatea de a oferi o campanie single player plină de scene „regizate”, fără momente moarte sau plictisitoare; de cealaltă parte a monedei, cea mai puțin plăcută, avem lipsa de rejucabilitate impusă de acest mod de tratare a problemei: de oricâte ori ai relua jocul, în anumite momente, vei avea parte de exact aceeași experiență, fără niciun fel de variațiune. Despre acest subiect însă, vom vorbi un pic mai târziu.
Ei bine, factorul „neprevăzut” al experienței din The Order: 1886 este adus de secvențele de acțiune, când jocul celor de la Ready at Dawn devine un third person shooter în toată puterea cuvântului. Avem parte de schimburi de focuri spectaculoase și de un sistem de cover destul de bine pus la punct, toate aceste elemente reușind să creeze momente foarte dinamice în cadrul poveștii din The Order.
Mai mult, Sir Galahad are la dispoziție un arsenal extins, caracteristic Cavalerilor din Ordin: pe lângă armele convenționale (pistoale, revolvere, pistoale mitralieră, puști de asalt, shotgun-uri, aruncător de grenade), există și unele „unelte” mai speciale, precum o armă bazată pe electricitate, un lansator de gaz ce poate fi mai apoi aprins (care, evident, incinerează inamicii într-un mod foarte spectaculos), un soi de arbaletă (care ușureaza semnificativ secvențele stealth din a doua parte a jocului) și chiar un lansator de rachete.
Toate aceste elemente creează experiența oferită din The Order: 1886, care nu ar fi putut totuși să impresioneze fără o prezentare grafică pe masură. Din fericire, cei de la Ready at Dawn se pare ca au absolvit această disciplină cu notă maximă, The Order: 1886 fiind, la ora actuală, cel mai arătos joc video pe care am avut ocazia să-l încerc până acum. Și nu este vorba doar de atenția la detalii, de reproducerea impecabilă a costumelor purtate de personaje, de shaderele next gen sau de texturile de înaltă rezolutie care „împânzesc” mediile de joc.
După cum am amintit mai devreme, producătorii au pus accentul pe latura cinematică a jocului, aceasta mod de „punere în scenă” fiind evidențiat și de aspect ratio-ul ultra-wide al jocului, de filtrele de motion blur caracteristice filmelor sau de efectele de postprocesare caracteristice producțiilor de la Hollywood cu bugete impresionante. Astfel, indiferent că vorbim de secvențele cinematice propriu-zise (redate în timp real, cu ajutorul motorului grafic!) sau de momentele în care avem control direct asupra personajului, The Order: 1886 este o experiență vizuală de zile mari și unul dintre puținele jocuri care chiar demonstrează ce se poate obține pe o consolă de nouă generație. Totuși, jocul trebuie văzut în mișcare, calitatea screenshot-urilor din The Order fiind de multe ori afectată de efectele de post procesare pe care Ready at Dawn le aplică în timp real jocului (încercați să capturați un cadru static dintr-un film și veți obține cam același rezultat).
Bineînțeles, pentru a oferi o experiență completă, un astfel de joc are nevoie, pe lângă o prezentare grafică de excepție, și de o componentă audio de calitate. Din fericire, The Order: 1886 se achită cu brio și de această sarcină: prestațiile actorilor ce dau viață personajelor sunt irepreproșabile, iar coloana sonoră întregește atmosfera jocului într-un mod magistral. Totuși, ceva merită reproșat la acest capitol: înregistrarile audio pe care Galahad le găsește pe parcursul jocului pot fi ascultate doar din meniu, fără a exista posibilitatea ca acestea să fie redate în timp ce joci, precum în zeci de alte titluri.
Am promis mai devreme că voi reveni la ideea de rejucabilitate din The Order: 1886, evident, strâns legată de durată efectivă de joc a creației celor de la Ready at Dawn. Personal, m-au amuzat exagerările de tipul „am văzut eu pe YouTube că The Order poate fi terminat în cinci ore”.
Și asta pentru că, după cum am menționat, jocul are foarte multe momente care permit fiecărui jucător să progreseze în stilul său personal: dacă ești ahtiat după acțiune, ține drumul drept și poți termina jocul în 6-7 ore fără mari probleme; dacă esti ca mine și îți place să explorezi fiecare ungher în cautare de secrete (sau locuri potrivite pentru a realiza screenshot-uri), jocul îți poate oferi o experiența de aproximativ zece ore. Chiar și așa, în cazul subsemnatului, nu am reușit să găsesc toate obiectele colecționabile într-o singură parcurgere a poveștii și am în plan să reiau jocul pentru a strânge toate trofeele, inclusiv pe cel platinum.
Așadar, ajungem la marea întrebare finală: mai este justificată, în ziua de azi, investiția într-o experiență exclusiv single player, predominant narativă și fără cine știe ce grad de variațiune? Îndrăznesc să spun că da, mai ales dacă luăm The Order: 1886 drept etalon. Elemente precum povestea, punerea în scenă, grafica și sunetul de excepție ar trebui să ocupe în continuare un loc bine meritat într-o piață suprasaturată de termeni precum „open world”, multiplayer, eSports, free-to-play sau microtranzacții. Altfel riscăm să facem tranziția către un peisaj în care aparițiile unor jocuri legendare precum Half-Life, Legacy of Kain sau Metal Gear Solid n-ar mai fi niciodată posibile.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER