În primul rând, trebuie să vă mărturisesc că grinding-ul în zadar, doar pentru obținerea unui loot mai bun, nu se numără printre preferințele personale în ceea ce privește jocurile video. Sunt genul de persoană care trece prin jocuri gen Diablo sau Destiny pentru a experimenta nivelurile, povestea și gameplay-ul gândite de producători. Nu pentru a repeta la infinit aceleași și aceleași faze, în speranța că voi obține echipamentul mai bun cu ajutorul căruia, ați ghicit, continuă acest cerc vicios. Din fericire, oferta de jocuri video din ziua de azi este extrem de bogată, iar timpul meu (și al multor altora, cred) poate fi distribuit într-un mod mai eficient, către titluri care pot oferi mai mult decât… repetitivitate.
Aceasta este filosofia după care m-am ghidat și atunci când am realizat review-ul jocului care se apropie cel mai mult de ideea de bază din spatele lui Tom Clancy’s The Division. Este vorba despre Destiny, care, deși a reușit să ofere o experiență coop demnă de laudă și o formulă de joc relativ inedită în fazele sale incipiente, și-a pierdut aproape tot farmecul pe parcurs, The Taken King (cel mai recent expansion) fiind o veritabilă jignire la adresa celor care îmi împărtășesc viziunea asupra a ceea ce ar trebui să conteze într-un joc video.
Totuși, acest articol ar trebui să fie dedicat lui Tom Clancy’s The Division. De ce atât de multă vorbărie despre Destiny și deciziile de design care au stat (și încă stau) în spatele jocului celor de la Bungie? Pentru că, vrem sau nu vrem, Ubisoft și studioul lor Massive Entertainment s-au prezentat la „petrecere” cu întârziere, comparația cu Destiny, un titlu ce poate fi considerat totuși deschizător de drumuri, fiind inevitabilă. Și pentru că, oricât s-ar chinui unii să găsească argumente împotriva acestei afirmații, The Division și Destiny fac parte din același gen – „shared world shooter”.
Ce-i drept, în campania de promovare a lui Tom Clancy’s The Division își mai făceau apariția și termeni precum RPG sau open world. Și, într-adevăr, jocul celor de la Massive bifează aceste două „sarcini de lucru”, fără ca acestea însă sa joace un rol determinant în diferențierea față de principalul contracandidat de la Activision. Să luăm, spre exemplu, componenta RPG din The Division, împărțită la rândul său în două categorii: dezvoltarea efectivă a personajului pe parcursul jocului și partea motivațională, povestea și atmosfera care te împing să vrei să-ți dezvolți personajul, să joci mai departe.
În ciuda afirmațiilor pompoase ale producătorilor, evoluția personajului pe parcursul lui The Division nu este deloc ieșită din comun, fiind bazată pe aceleași variațiuni prezente de când lumea în jocurile de tip action RPG. Cu alte cuvinte, nici personalizarea armelor, nici armele sau atributele câștigate de eroi nu fac cine știe ce diferență față de concurență. Da, totul este funcțional și asigură scheletul pe baza căruia este construit jocul. Să te bați însă cu pumnul în piept că The Division este RPG, pe baza acestui sistem de evoluție pâăa la urmă simplist, este totuși un pic cam mult. Dacă creația celor de la Massive este RPG, atunci în ce gen ar putea fi încadrat un joc precum Baldur’s Gate?
Totuși, când vine vorba de „cadrul” creat de Massive pentru The Division, lucrurile se schimbă în bine. Ba chiar comparat cu Destiny, radical în bine. Și nu, nu mă refer la vorbele goale referitoare la „acțiunea open world”, The Division putea la fel de bine sa fie împărțit în sectoare, niveluri, cum mai vreți să le spuneți, cu perioade de loading între ele. S-ar fi jucat și desfășurat fix la fel. Mă refer însă la întregul „tablou” pus la punct de producători pentru a acompania mecanicile de joc, „carnea” de pe scheletul de care aminteam mai devreme.
Să pornim cu povestea. Știe cineva despre ce este de fapt povestea din Destiny? Sau, mai bine zis, are cumva Destiny o poveste? Ei bine, spre comparație, The Division s-ar putea prezenta drept un veritabil câștigător al premiului Nobel pentru expunere narativă. Chiar dacă îngrădită oarecum de teoriile conspiraționiste caracteristice scrierilor fără sare și piper ale lui Tom Clancy, povestea din The Division există și se face simțită mult mai mult decât în alte jocuri ce pun accentul pe componenta online. În acest joc există secvențe cinematice, jurnale audio, înregistrări video, reproduceri holografice ale evenimentelor din trecut și alte astfel de elemente care îți răsplătesc, într-un mod semnificativ, progresia. Cu alte cuvinte, nu joci doar pentru nenorocitul ăla de loot.
Mai mult, grație acestui „ambalaj frumos împachetat”, Tom Clancy’s The Division devine o opțiune demnă de luat în seamă și pentru cei care nu agrează latura socială a acestui gen de jocuri. Destiny era salvat de componenta cooperativă, rețeta sa single player fiind de tristă amintire. În schimb, dacă doriți, The Division poate fi abordat fără probleme și ca un joc single player, singurul inconvenient în acest sens fiind necesitatea de a sta în permanență conectat la serverele Ubisoft. Ajută foarte mult și indentitatea vizuală a misiunilor principale ale jocului, plasate în puncte cheie ale Manhattan-ului, suficient de diferite ca aspect pentru a da iluzia de diversitate. Adăugați câteva conversații radio, niște colecționabile localizate strategic și începeți să înțelegeți cum The Division măcar încearcă să dea impresia că nu e doar un shooter extrem de repetitiv.
Și pentru că tot am ajuns la mecanica de bază a jocului – shooting-ul -, trebuie să recunosc că nu mă așteptam ca The Division să ofere mai mult decât funcționalitatea de bază unui third person shooter. Din fericire, Massive s-a ocupat cum se cuvine de acest aspect: avem parte de un sistem de cover excelent implementat, cu posibilitatea de face tranziția dintr-un punct de cover într-altul fără te expune (ceva similar întâlneam și în Splinter Cell: Blacklist, un alt titlu realizat cu ajutorul licenței Tom Clancy). Mărturisesc că, din acest punct de vedere, am fost extrem de încântat de cât de simplă a fost adaptarea la The Division. Rămâne doar problema unor inamici, care, în ciuda aspectului fizic (oarecum normal), sunt mult prea rezistenți la mult prea multe gloanțe. Eh, înțeleg că, până la urmă, jocul trebuie să ofere și niște încurajări pentru a fi abordat în mod cooperativ, însă poate că acestea trebuiau să vină și la nivel vizual și nu doar sub forma unor cifre exagerate, mascate în spatele unor inamici cu aspect banal.
Revenind însă la mecanicile de bază, precum și la comparația cu concurența din tabăra Activision: în timp ce Destiny a fost conceput drept un first person shooter pentru consolă (sarcina de care, la nivel primar, se achită cu brio), formula de cover based shooter third person din The Division funcționează la fel de bine și pe consolă, și pe PC, și pe controller, și pe mouse și tastatură. Și nu este singurul loc în care Massive a gestionat într-o manieră corectă natura multiplatform a jocului: The Division este surprinzător de arătos din punct de vedere grafic, fie că vorbim de edițiile pentru console (de altfel, toate imaginile ce acompaniază acest articol au fost capturate din versiunea pentru PlayStation 4 a jocului), fie că aducem în discuție varianta pentru PC. Evident, cine are dare de mână, va putea profita de un framerate net superior pe PC, însă nici cei care preferă comoditatea consolelor nu vor fi dezamăgiți: The Division este unul dintre cele mai „echilibrate” jocuri din acest punct de vedere.
Prin paragrafele anterioare s-au mai strecurat referințe la componenta de multiplayer cooperativ caracteristică acestui gen de jocuri. Totuși, aceasta este doar o față a monedei, cealaltă fiind reprezentată de multiplayer-ul competitiv, PvP-ul care condimentează, de cele mai multe ori, jocurile online. Ei bine, acesta mi se pare unul dintre capitolele la care The Division este inferior lui Destiny. În timp ce jocul celor de la Bungie oferă rețeta familiară pentru fanii shooterelor multiplayer, cu moduri de joc multiplayer dedicate precum Rumble, Skirmish, Control, Elimination etc., The Division se rezumă la Dark Zone. Este vorba despre zone în care jucătorii se pot ataca între ei, scopul fiind însă altul: doborârea unor inamici mult mai puternici, care oferă cel mai puternic echipament din joc. Din nou, ajungem la la ideea de loot doar de dragul de-a avea loot, concept pe care l-am respins încă din startul acestui articol.
Așadar, dacă este să ne rezumăm la experiența pe care Tom Clancy’s The Division o poate oferi până în momentul în care finalizezi și ultima misiune din story, sunt de părere că jocul celor de la Massive Entertainment reprezintă o opțiune mai potrivită decât Destiny, elementele narative și modul în care este „ambalat” jocul conferindu-i o identate ce lipsește în tabară concurentă. Totuși, la un moment dat, iluzia dispare și The Division își arată fața de shooter repetitiv, cu elemente superficiale de RPG, în care cuvintele de ordine rămân aceleași plictisitoare „grinding” și „loot”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER