Twisted Metal Review: bară la bară
În ultima vreme, producătorii de jocuri se îndepărtează din ce în ce mai mult de formula clasică a unui joc cu mașini și se reîntorc la ideile arcade, foarte la modă în anii ’90. Seria DiRT este un exemplu în acest sens, titlurile acesteia migrând încet dar sigur către latura arcade a genului. Totuși, atunci când ne îndreptăm privirile asupra segmentului mai puțin convențional al acestui tip de jocuri, lucrurile nu mai stau atât de bine.
Jocurile de lupte cu mașini, dacă le putem spune așa, suferă la momentul actual, cele câteva titluri care apar neputându-se compara cu regii genului, cum ar fi vechile Carmageddon sau Twisted Metal. Din păcate, atunci când vorbim despre acești veritabili dinozauri ai gamingului, cuvântul de ordine rămâne „învechit”. Rețetele propuse acum aproape două decenii de aceste jocuri s-ar putea să nu mai facă față pretențiilor din zilele noastre.
Și totuși, studiourile producătoare încă încearcă: un nou Carmageddon se află în producție, iar Twisted Metal, odată regele de necontestat al acestui gen de jocuri (atunci când vorbim de console), tocmai și-a făcut simțită revenirea „în arenă”. A fost modificat însă jocul pentru a fi pe placul generației actuale de gameri sau se încearcă o strategie de tipul „lupul își schimbă părul, dar năravul ba”?
În cazul noului Twisted Metal, înclinăm mai mult spre a doua variantă, chiar dacă ici-colo se mai văd și urmele inevitabilei modernizări. Și de această dată avem de-a face cu o competiție auto specială, al cărei principal obiectiv rămâne eliminarea tuturor adversarilor. Din fericire, în single player, chiar există un storyline bine definit, care oferă suficiente motive pentru a determina jucătorul să treacă prin toate scenariile din Twisted Metal.
Povestea spune că un personaj cu puteri ieșite din comun, Calypso, organizează un turneu de lupte cu vehicule, oferind câștigătorului un premiu deosebit: îndeplinirea oricărei dorințe. În competiție se înscriu mai mulți șoferi săriți de pe fix, fiecare cu propriul său mijloc de transport, însă în campania single player din Twisted Metal se poate opta doar între trei dintre acești maniaci: Sweet Tooth (un vânzător de înghețată psihopat), Mr. Grimm (fiul unui fost cascador care și-a pierdut viața în timpul unei demonstrații) și Dollface (fost model ce a suferit un accident și este obsedată să revină în lumina reflectoarelor).
Fiecare dintre aceștia trebuie să treacă prin propria campanie, formată din diferite feluri de misiuni: Deathmatch, Juggernaut, Electric Cage sau Battle Race. Primul implică distrugerea celorlalți concurenți, în timp ce Electric Cage forțează șoferii să rămână în interiorul unui perimetru variabil. Juggernaut este cu adevărat dificil, în prim plan aflându-se un camion imens, care la anumite intervale de timp aruncă noi oponenți pe câmpul de luptă. Pentru a putea câștiga, mai întâi trebuie distrus acest colos pe roți (care nici măcar nu apare pe radar!) și abia apoi eliminați adversarii.
Situația se complică și mai mult în Battle Races, unde fiecare mașină participantă la întrecere are o atașată câte o bombă. Primul concurent care trece linia de sosire detonează bombele celorlalți, devenind câștigător. Lucrurile nu sunt însă atât de simple pe cât par, confruntările din Twisted Metal degenerând de cele mai multe ori într-un haos greu de controlat.
În primul rând, schema de control implicită este inutilizabilă, fiind dedicată probabil fanilor înrăiți ai seriei, obișnuiți cu titlurile Twisted Metal caracteristice primei generații de console PlayStation. Astfel, înainte de a putea lua și prima curbă în actualul Twisted Metal, trebuie comutat pe schema de control alternativă, mult mai familiară amatorilor de jocuri cu mașini.
Chiar și așa însă, în Twisted Metal există pur și simplu prea multe comenzi: pe lângă clasicele accelerație și frână, un buton este folosit pentru întoarcerea rapidă a mașinii, un altul pentru modul principal de foc, un al treilea pentru modul secundar de foc, încă două pentru comutarea între armele principale și cele secundare și încă unul pentru activarea puterii speciale a fiecărui bolid.
Asta nu este însă tot, există și acțiuni suplimentare, apelabile prin combinarea mai multor apăsari de butoane: spre exemplu, pentru activarea boost-ului, trebuie apăsat de două ori, foarte rapid, triggerul de accelerație. Adăugați la acestea și comportamentul mașinilor foarte nerealist, dar și câmpul de bătălie, extrem de aglomerat cu tot felul de arme și power-up-uri colorate, și obțineți un arcade foarte solicitant și, de multe ori, extrem de obositor.
Deși există o selecție foarte bogată de mașini (fiecare cu propriile caracteristici și puteri speciale), jucătorul nu poate alege decât trei dintre acestea pentru fiecare misiune. Acestea pot fi reparate fie prin intermediul power-up-urilor presărate pe traseu, fie apelând la garaj, unde se poate și comuta între mașini.
Excepție fac bătăliile cu boșii, câte una pentru fiecare dintre cele trei personaje principale. Acestea folosesc reguli complet diferite de celelalte misiuni și te pun față în față cu inamici imenși, care trec prin mai multe stagii de degradare înainte de a fi distruși complet. Înfruntările de acest tip șterg monotonia misiunilor precedente și fac mai suportabile momentele cu adevărat frustrante din scenariile clasice ale jocului.
De asemenea, după cum am amintit deja, povestea merită tot efortul, firele narative caracteristice celor trei eroi fiind portretizate prin intermediul unor secvențe cinamatice deosebite. Acestea sunt realizate printr-o combinație de imagini prerenderizate și joc al unor actor reali, cu evidente influențe grindhouse. Rezultatul este extrem de satisfăcător, iar deznodămintele celor trei povești sunt demne de universul macabru al jocului.
Lăsând la o parte însă campania single player, inima lui Twisted Metal se dorește a fi multiplayer-ul. Acesta vine în două arome principale: fie local, prin splitscreen, fie online. Pe aceeași consolă, până la patru jucători se pot confrunta în meciuri multiplayer clasice, în timp ce campania principală poate fi abordată de doi jucători în mod cooperativ. Ambele opțiuni splitscreen funcționează foarte bine.
Online însă, lucrurile se schimbă în rău. Matchmaking-ul este deficitar, iar meciurile private se desfășoară după un sistem destul de arhaic de lobby-uri, de unde poți fi deconectat imediat în eventualitatea în care cel ce a inițiat sesiunea de joc decide să o părăsească. În aceste condiții, multiplayer-ul online din Twisted Metal devine un soi de o corvoadă, mai mult timp fiind petrecut prin meniurile deloc estetice decât în jocul propriu-zis
De asemenea, din multiplayer lipsesc anumite moduri de joc prezente în campanie, făcându-și totuși apariția unele noi. De departe cel mai interesant este Nuke, unde jucătorii sunt împărțiți în două echipe. Pentru a câștiga, ești nevoit să răpești conducătorul echipei adverse și să-l transporți până la o mașinărie, unde acesta este sacrificat în schimbul unei rachete ghidate. Aceste proiectile pot fi apoi folosite pentru a demola statuia echipei adverse, singura modalitate prin care poate fi obținută victoria.
Grafica, în schimb, este mulțumitoare: mașinile arată excelent, iar mediile de joc sunt destructibile. Sigur, nu avem de-a face cu cine știe ce capodoperă vizuală, însă framerate-ul nu scade nici în cele mai aglomerate situații, nici măcar în splitscreen. Pe partea de sunet se fac remarcate vocile excelente ale protagoniștilor, dar și coloana sonoră, în mare parte formată din melodii hard rock de la artiști precum Judas Priest, Avenged Sevenfold sau Rob Zombie.
Totuși, problemele de conexiune ale lui Twisted Metal sunt de neiertat, mai ales în condițiile în care un online pass este necesar pentru a activa componenta multiplayer a jocului. Și, având în vedere gameplay-ul destul de haotic și nivelul ridicat de dificultate al lui Twisted Metal, până la urmă rămâi cu impresia că, dacă nu ești fan înrăit al seriei, pur și simplu nu merită să-ți bați capul cu adaptarea la acest joc.