Orice gamer care se respectă ar trebui să știe ce este Watch Dogs. Din momentul dezvăluirii sale de la E3 2012 și până în prezent, jocul celor de la Ubisoft s-a aflat pe buzele tuturor, comunități întregi vorbind fie despre cum Watch Dogs va revoluționa genul open world, fie despre cum grafica actuală este mai slabă decât ce am vazut în secvențele inițiale.
Totuși, vom face o mică concesie pentru cei mai puțin informați: Watch Dogs, cel mai recent proiect al echipei de la Ubisoft Montreal (seria Assassin’s Creed), este un joc de acțiune ce se desfăsoară într-un mediu open world (orașul american Chicago) pe care personajul principal îl poate manipula prin intermediul mai multor operațiuni de hacking. Toeretic, această ultimă caracteristică ar fi trebuit să scoată Watch Dogs din anonimat și să ridice creația Ubisoft peste restul titlurilor de gen. Și totuși, socoteală de acasă iar nu s-a potrivit în întregime cu cea din târg.
CHICAGO ȘI MARIONETELE SALE
După ce am dus la bun sfârșit Watch Dogs, m-am hotărât asupra unui lucru: nu voi vizita niciodată Chicago pentru că, dacă orașul real se aseamănă măcar un pic cu reproducerea celor de la Ubisoft, avem de-a face cu probabil una dintre cele mai plictisitoare așezări urbane de pe Pământ. Și nu, nu mă refer neapărat la paleta de culori mohorâtă care domină întregul oraș (m-am simțit ca într-un Quake 1 cu grafică ceva mai actuală), ci la elementul său viu – locuitorii – și, implicit, la interacțiunea cu aceștia.
Să începem cu începutul: protagonistul jocului este Aiden Pearce, un soi de hacker ce-și împrumută serviciile celor cu buzunarul gros. O misiune nu se desfășoară fix cum își închipuia Pearce și lucrurile o iau razna, angajatorii întorcându-se împotriva angajatului. Un personaj foarte apropiat lui Pearce este eliminat din peisaj, determinându-l pe acesta să se transforme în „The Vigilante” și să răspândească dreptate (virtuală sau nu) prin tot orașul. În teorie, avem de-a face cu o clasică poveste de răzbunare; în practică, Watch Dogs are la bază unul dintre cele mai previzibile și banale fire epice din câte am întâlnit până acum.
Nici personajele în sine nu-s mai strălucite: Aiden are carisma unei bucăți de lemn, iar restul distribuției îți lasă impresia ca au fost adăugați strict pentru a împinge povestea mai departe și nu pentru a contura o aventură credibilă și pasionantă. Din acest punct de vedere, jocurile recente ale seriei Grand Theft Auto pur și simplu calcă în picioare încercarea palidă din Watch Dogs. De altfel, senzația pe care am căpătat-o într-o anumită porțiune a poveștii este că echipa producătoare de la Ubisoft Montreal a fost oarecum cuprinsă de panică după ce a jucat GTA V și a introdus o porțiune de hartă suplimentară și un personaj nou doar pentru a egala jocul celor de la Rockstar. Nu le-a ieșit.
În mod logic, și dezvoltarea campaniei single player are de suferit, oferind cam același grad de monotonie precum „evoluția” personajelor din joc. Și, deși misiunile principale din campanie variază cât de cât formula, punctele de interes secundare suferă de sindromul repetiției, fiecare misiune de un anumit tip fiind copia fidelă a celei precedente. N-am mai întâlnit asemenea abordare repetitivă de la primul Assassin’s Creed încoace. Și, dacă tot vorbim de alte jocuri Ubisoft, Watch Dogs se aliniază perfect politicii companiei de a recicla toate conceptele din titlurile trecute: și aici avem turnuri ce trebuie deblocate, personaje ce trebuie urmărite fără a da alarma și multe astfel de porțiuni reciclate. Noroc cu elementele noi de gameplay.
L337 H4X0R
După cum am amintit mai devreme, hacking-ul ar fi trebuit să fie elementul definitoriu al acestui joc, acel ceva care sa diferențieze Watch Dogs de restul gloatei de jocuri open world. Și, într-o anumită măsură, chiar este. Nu vă așteptați însă la o simulare cât de cât realistă a procedurilor normale de acest tip: hacking-ul din Watch Dogs este doar o operațiune contextuală care apare în anumite situații și care poate fi activată prin simpla apăsare a unui buton.
Telefonul mobil al lui Aiden interacționează astfel cu tot felul de elemente din mediul înconjurător, fie ca acesta conduce o mașină, se plimbă liniștit pe străzile din Chicago sau este implicat într-o confruntare armată cu cine știe ce inamici. Să le luăm în ordine: șofatul este o operațiune semi-frustrantă în Watch Dogs, controlul propriu-zis al mașinilor nefiind tocmai reușit. Producătorii au dorit să imprime fiecărui vehicul o manevrabilitate proprie, unele fiind prea sensibile, altele prea rapide, altele prea puțin rezistente la impact… De asemenea, n-am ințeles la ce foloseste camera de la bordul mașinii într-un asemenea joc, dar să trecem peste acest aspect.
Situația e îmbunătățită de posibilitățile deschise de hacking. Telefonul lui Aiden poate interacționa cu semafoarele din oraș, cu ușile de garaj și, mai târziu, după câteva upgrade-uri, cu tot felul de bariere, poduri sau alte elemente ce pot crea haos în trafic. De altfel, folosirea acestora este imperativă pentru rezolvarea anumitor misiuni ce implică urmăririle cu poliția sau asasinii plătiți trimiși pe urmele tale. Da, hacking-ul la volan seamănă suspect de mult cu Split/Second, însă reușește să elimine monotonia și frustrarea creată de anumite misiuni (producătorii au un fetiș probabil legat de urmăririle de mașini, acestea fiind presărate prin mai toată campania).
Plimbările plăcute la aer curat pot fi condimentate la rândul lor cu puțin hacking. Aiden poate afla informații despre fiecare trecător prin simpla plasare a reticulului de țintire peste acesta. Unii dintre ei ascund și informații mai sensibile, ce necesită un hack contextual, astfel fiind posibil să sustragi bani din conturile acestora sau să declanșezi anumite misiuni secundare. Deși această abordare era menită să ofere o dimensiune suplimentară lumii de joc și să creeze impresia de oraș viu, în care fiecare locuitor are propria personalitate, lucrurile nu stau chiar așa. Descrierile trecătorilor încep să se repete, la fel și dialogurile pe care le poți intercepta, spulberând iluzia inițială. Care, ce e drept, oferea un feeling aparte.
Nu în ultimul rând, hacking-ul joacă un rol vital în misiunile ce implică lupte armate sau furișare. De altfel, aici este punctul în care Watch Dogs strălucește cu adevărat: Aiden poate prelua controlul asupra camerelor de supraveghere presărate prin tot orașul și poate privi întreaga acțiune prin intermediul acestora. Mai mult, pe lânga simpla operațiune de spionat, se poate și interacționa cu diferite elemente din decor prin intermediul camerelor de filmat. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu ai acces într-o anumită cladire, poți găsi o rețea de camere care să-ți permită infiltrarea virtuală și hacking-ul terminalelor din acea locație fără mari bătăi de cap.
Luptele capătă astfel o nouă dimensiune, Aiden nefiind forțat să se arunce în mijlocul acțiunii. În schimb, se pot observa rutele de patrulare ale inamicilor prin intermediul camerelor, se pot activa tot felul de elemente care atrag atenția, se pot declanșa explozii ale unor instalații sensibile și multe altele. Practic, poți elimina inamicii dintr-o clădire fără ca nici măcar să-i fi călcat pragul. Pe lângă aceste elemente inedite, controlul în sine în timpul confruntărilor armate este aproape perfect: Watch Dogs are unul dintre cele mai bune sisteme de cover (care împrumută foarte mult de la Splinter Cell: Blacklist), shooting-ul funcționează perfect, iar majoritatea inamicilor pot fi eliminați cu un takedown, ce poate fi acționat doar dacă ajungi în proximitatea acestora.
Mai mult, în Watch Dogs a fost implementat și un sistem de crafting, prin intermediul căruia Aiden își poate construi tot felul de unelte, pornind de la grenade și sticky bombs și ajungând la dispozitive mai complicate, prin care poate distrage atenția inamicilor sau chiar poate tăia curentul în întregul oraș (folosiți-le cu încredere în timpul urmăririlor cu poliția!). Fiecare acțiune completată cu succes adaugă experiență personajului principal, evoluția în nivel din Watch Dogs fiind echivalentă cu dobândirea de skill points, cu ajutorul cărora pot fi deblocate noi skill-uri.
Interesant este că aceste abilități sunt preluate și în modul multiplayer al jocului, integrat în campania propriu-zisă. Oricând se poate apela la telefonul mobil pentru a iniția o sesiune multiplayer, modurile de joc variînd de la simple curse prin oraș, la un soi de capture the flag pe echipe (bineînțeles bazat pe hacking) și până la cireașa de pe tort: infiltrarea incognito în sesiunea de joc a unui prieten. Aici va trebui să te camuflezi cât mai bine în mulțime, în încercarea de a te apropia de amic și de a-i hackui, de la distanță, telefonul mobil. Acesta trebuie să te identifice și să te elimine înainte ca operațiunea de hacking să se sfârșească. Este totuși frustrant atunci când un prieten hotărăște să te hackeze fix când tu ai chef sa joci o nouă misiune din poveste. Ce-i drept, „invadările” de acest tip pot fi dezactivate din meniul jocului.
În final, avem și niste moduri de joc suplimentare, pe care le poți accesa prin intermediul telefonului mobil: orașul poate fi împânzit de monede de aur zburătoare, Aiden fiind nevoit să-și folosească abilitățile de parkour pentru a le culege într-un timp cât mai scurt; la bordul unui bolid parcă ieșit din Mad Max trebuie să calci sub roți cât mai mulți zombie; poți zbura din floare în floare sau, controlând un spider tank, poți declanșa haosul pe străzile din Chicago. Aceste moduri extra adaugă o doză de „distracție fără pretenții” formulei de joc din Watch Dogs, care, în majoritatea timpului, se ia mult prea în serios.
SMARTPHONE DE GENERAȚIE TRECUTĂ‚
Când vine vorba de elementele audio-vizuale, Watch Dogs se comportă fix ca un telefon învechit: jocurile merg, dar nu arată prea bine și mai și sacadează, și, câteodata, chiar și player-ul de muzica mai crapă. Nu trebuie să ne ascundem după deget: grafic, versiunea finală a lui Watch Dogs este doar o umbră a prezentării inițiale de la E3 2012. Mai ales în timpul zilei, Watch Dogs suferă de o lipsă acută de „adâncime”, umbrele palide și decorul mohorât contribuind din plin la acest aspect.
Din fericire, noaptea jocul începe să arate mai bine, situația fiind salvată atunci când plouă. Abia atunci Watch Dogs începe să-și respecte câteva dintre promisiunile făcute de producători. De asemenea, reproducerea apei este extrem de reușită, peisajele în care apele întinse sunt în prim plan fiind probabil cele mai arătoase din întregul joc. În rest, niciun element grafic nu sugerează la Watch Dogs că am avea parte de un titlu de nouă generație: nici personajele sau vehiculele cu puține poligoane, nici modelul de damage jenant și nici unele explozii, de-a dreptul urâte.
În aceste condiții, performanța versiunii de PC este un veritabil mister. Dacă vreți să atentați la setările de calitate Ultra, pregătiti-vă sufletește pentru că veți avea nevoie de o configurație monstruoasă. Și nici măcar în compania acesteia nu veți reuși să obțineți un framerate fluent, Watch Dogs pe PC suferind de pe urma unor variații de performanță de-a dreptul frustrante.
Am reușit totuși să parcurgem jocul în condiții satisfăcătoare pe o consolă PlayStation 4, unde framerate-ul a fost constant în 99% din cazuri (excepție fac unele sesiuni multiplayer unde jocul a sacadat îngrozitor), iar nivelul de detalii echivalent cu setarea High de pe PC. Nu vă recomandăm nici versiunile pentru PS3 și Xbox 360 ale jocului, acestea fiind și mai învechite din punct de vedere grafic.
Vocile personajelor sunt în general bine interpretate, deși niciun actor nu poate face minuni atunci când trebuie să dea viață unui erou unidimensional. Totuși, la acest capitol, am o mare rugăminte pentru producători: se poate ca măcar într-un joc Ubisoft să nu auzim engleza vorbită cu accent franțuzesc? Vă rog frumos.
În schimb, muzica oferită este… și bună și rea în același timp. Personal, am găsit mai multe melodii care să-mi placă în Watch Dogs față de GTA V, însă acestea sunt redate prin intermediul player-ului de pe telefon și nu la radioul mașinii. Atunci de ce încep să cânte fix când intri în mașini și, dacă tot s-a mers pe logica asta, de ce nu se întrerup atunci când ieși din mașină?
PITBULL SAU PUDEL
Watch Dogs are una dintre cele mai prost concepute și plictisitoare povești pe care le-am întâlnit într-un titlu cu asemenea pretenții. Pe de altă parte, Watch Dogs are unele dintre cele mai reușite mecanici de interacțiune cu mediul înconjurător dintr-un asemenea joc (hacking, sistem de cover, stealth prin supraveghere video etc.). Astfel, rezultatul final este departe de conceptul de joc prost, însă mai are ceva de tras până să se apropie de calitatea unui Grand Theft Auto, Assassin’s Creed sau chiar Sleeping Dogs.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER