XCOM: Enemy Unknown Review: 1994? 2012? Un joc la fel de bun

Ultimii ani au fost de cele mai multe ori dezamăgitori când a fost vorba de remake-uri sau continuări. Cele mai multe încercări de a readuce la lumină o serie clasică s-au soldat cu eșecuri, deși încă n-am văzut despre ce e vorba cu noul Baldur’s Gate. Dar noul XCOM: Enemy Unknown este de departe o reușită a unei strategii pe ture bazată pe fratele mai mare realizat în 1994, cu tușe de modernitate și simplificare numai bune pentru anul 2012.

E adevărat că povestea pare scoasă direct dintr-un film de categorie B, cu extratereștrii malefici care atacă Terra și doar o echipă e capabilă să-i țină la respect și chiar să le respingă încercarea de invazie. Tu ești comandantul acestei forțe practic planetare, atât în ceea ce privește managementul bazei, cât și controlul direct al luptelor.

Acțiunea se împarte în două: managementul bazei, cu tot ce înseamnă cercetare, construcții, expansiune și descoperirea ascunzătorilor extratereștrilor, și luptele directe, pe suprafața Pământului, pe hărți foarte bine realizate, cu un mediu destructibil și posibilitate de zoom până la nivelul asfaltului.

Niciuna dintre cele două părți nu e simplă. Salvarea planetei ține de un număr cât mai mare de națiuni prezente în alianță, dar nu poți ajuta pe toată lumea. Dacă ai trei atacuri simultane, poți să te prezinți doar la unul și țara respectivă scapă pentru moment; dar pentru restul, nivelul de panică poate crește până un nivel în care te abandonează, plecând cu tot cu fondurile aferente.

Nu e foarte greu să faci așa ceva pe nivel normal de dificultate, dar Classic e o altă afacere, iar activarea modului Ironman e o provocare în plus. Ironman înseamnă că există un singur autosave, deci nicio posibilitate de întoarcere dacă ai făcut vreo alegere greșită.

Luptele se bazează pe ture cu două puncte de acțiune, un sistem simplificat față de original, dar la modul critic. Ai de ales dacă îți consumi mutările pentru un punct de acoperire serios sau păstrezi una în caz că dai de inamic. Poți flanca și nu e deloc o idee bună să fii în zone deschise pentru că cei patru soldați din echipă nu sunt impermeabili la armele sofisticate ale extratereștrilor.

Inamicii sunt și ei parcă scoși din menționatele filme de mâna a doua, cu capete uriașe, foarte slabi și înalți; unii te atacă de aproape, alții vin din aer sau folosesc varianta nepământeană a unei puști cu lunetă. Indiferent de abordare, AI-ul este foarte eficient și cam singurul defect este faptul că devine activ doar când ai intrat în raza lui vizuală. Procentajele de reușită sau eșec când tragi cu arma sau arunci o grenadă nu sunt bătute în cuie – 75% succes poate însemna și un rateu, iar un 30% reușit te va salva de la mare strâmtoare.

Și mulți soldați vor muri în asalturile respective, dar interesul este să-i ții în viață. Aceștia cresc în nivel și sunt aleatoriu desemnați uneia dintre cele patru clase din joc. Fiecare vine cu abilități, mai ales cele mentale dinspre final, extrem de utile și în multiplayer. La acest capitol, jucătorii se pot înfrunta cu tot ce au mai bun, meciurile sunt legate de ranking, dar în afară de asta nu există nicio structură permanentă care să-ți înregistreze realizările.

Pe de altă parte, XCOM: Enemy Unknown se axează pe campania single player și nu am de ce să-l acuz pentru asta. Are o valoare mare de rejucabilitate (fiecare națiune vine cu un bonus aparte când începi jocul), are peste 70 de misiuni de abordat cum crezi că e mai bine și camera cinematică îți oferă momente pline de adrenalină în timpul bătăliilor.

Așa că, fie că ne întoarcem în 1994 sau rămânem în 2012, XCOM: Enemy Unknown este un joc excelent.