De când mă uit la Roger Federer, nu i-am văzut pe față o expresie de concentrare mohorâtă ca aceea din semifinala de sâmbătă, cu Zomby Murray. În primele ghemuri am crezut, am sperat că asta înseamnă îndârjirea neagră a spadasinului care a sângerat cu lacrimi la Melbourne și care acum și-a vopsit fața în culorile războiului pe viață și pe moarte. Am crezut că e concentrat pe minge, pe Murray, pe liniile terenului. Mă înșelam. Roger de Suisse a început semeț, ca un cavaler francez în bătălia de la Azincourt, lovind repede și tare cu sabia din înălțimea șeii calului. Dar dincolo de plasă l-a întâmpinat un pedestraș roșcovan mânuind un topor saxon lung și greu, cu care l-a dat jos din șa încă de la prima ciocnire. Așa că, Roger a trebuit să lupte și el frământând colbul sub picioare. Atunci mi-am dat seama că mă înșelam. Atacurile care păreau decisive ale lui Federer erau de fapt năpustiri arogante peste Murray, nesusținute de forța și de siguranța lăuntrice. Nu părea că vede tribunele pline ochi de la Indian Wells, nici pe arbitrul Layani, nici albastrul terenului, nici fața palidă a lui Zomby Murray. Privirea lui mohorâtă era îndreptată spre sin