Italia atipică și România autodepășindu-se. Am rezistat într-un meci cu un ritm foarte bun și am reușit una dintre cele mai bune partide din ultimii ani. Dacă după meciul cu Franța am convenit cu toții că am jucat cu teamă, la rezultat, de data aceasta am avut momente în care parcă am riscat în exces. Situațiile lor au fost parcă mai multe, dar ale noastre totuși mai clare. Nu știu dacă am văzut prea des o Italie atât de ofensivă și de vulnerabilă în același timp! A fost un joc de totul sau nimic pentru ei și s-au comportat ca atare. Pragmatici și echilibrați, de obicei, acum au fost avântați și entuziaști. Și-au construit tot jocul pe Toni și au centrat enorm pentru stilul lor obișnuit. Nu cred că se așteptau să le răspundem atât de bine. Să jucăm de la egal la egal cu ei, ditamai campionii mondiali. Am terminat meciul în jumătatea lor și asta spune foarte multe, cu atât mai mult cu cât pe final ei nu s-au remarcat decât prin faptul că au cerșit penalty-uri prin careul nostru. S-a terminat echitabil. Urmează Olanda și e clar că trebuie să facem tot posibilul să nu le oferim spațiile pe care le-am oferit italienilor. Îmi pun totuși o întrebare. Dacă ar trebui să jucăm din nou cu Franța, oare am juca în maniera în care am făcut-o în primul meci?