Nicolae Manolescu (70 de ani) a debutat în presa scrisă în 1972, cu un material despre șah. Om de litere, dar și de sport, critic literar, președinte al Uniunii Scriitorilor și ambasador al României la UNESCO, Nicolae Manolescu a vorbit cu ProSport în biroul de la Paris despre meciul Franța - România, despre fotbalul românesc, patronii și idolii săi sportivi. Domnule Manolescu, nu am fost cam pretențioși? S-a folosit excesiv de mult cuvântul „victorie" în contextul meciului de la Paris. Nu suntem prea mici pentru un astfel de obiectiv? În primul rând, nu suntem mici. Exceptând Polonia, suntem cea mai mare țară din zona noastră. În al doilea rând, aici nu este un determinism riguros, condițiile economico-sociale nu determină apariția unor jucători sau a unor echipe naționale formidabile. Dacă stăm să ne gândim, pe vremea lui Ceaușescu condițiile erau care erau, dar aveam echipă națională. Mie mi se pare normal să se vorbească de victorie înaintea unui joc. Totuși, nu mai avem o generație cum a fost cea din anii 90... Așa este, am avut noroc de o generație și jumătate de fotbaliști senzaționali. A fost un moment crucial, 0-0 de la Cardiff, care a însemnat relansarea noastră (n.r. - 11 noiembrie 1970, meci din preliminariile CE 1972; din echipa României făceau parte Dinu, Dobrin, Dumitrache). Până atunci, noi ne bucuram că scoatem un egal cu galezii. De atunci a început o perioadă în care România a jucat de la egal la egal cu toate echipele. Eu țin minte că aveam clar sentimen