Îmi e clar și o spun răspicat: Dinamo sunt eu. Sunt sigur de asta, chiar dacă Nejneru, colegul meu „de suferință", se uită lung la mine și crede că Dinamo e el. Îl las să creadă și plec la meci. La televizor, Cornel Dinu vorbește de Moți. Mulți spun că Mister e Dinamo. Plec puțin sucit pe o stradă lungă plină de case vechi care dă în fața stadionului DINAMO. În față scrie mare cu verzale și cu un roșu știrbit de unele leduri lipsă. Îmi trezește din nou același sentiment, acela că Dinamo sunt eu. Recunosc că sunt un pic descurajat de un copil care, 200 de metri mai jos, bătea mingea într-un perete de cărămidă și purta cu mândrie un compleu aproape cauciucat cu stema lui Dinamo pe piept. Nu, n-are cum să fie el Dinamo! E prea mic! Să mai crească!