M-am așezat în fața televizorului fără iluzii. Viborg HK ar trebui să se numească Ciborg HK. Ciboarga Bojana Popovic „plutește" în momentul de maxim al detentei de aruncare o fracțiune de secundă în plus față de orice zid aflat în față. Niciun portar nu poate ghici colțul în care va trimite mingea stânga fulgerătoare a Gritei Jurack. Afară doar de Katrine Lunde Haraldsen, care „se duce" cu o fracțiune de secundă mai devreme pe traiectoria aruncării, posedând un simț de anticipație aproape paranormal. Cristina Vărzaru mi se pare cea mai îndemânatică jucătoare din lume, aș porecli-o „Gața", pentru că mi-a amintit de Cristian Gațu când a înșurubat venind de pe extremă un „ghivent" din poignet care a făcut mingea sărind din podea să cotească pe lângă Paula Ungureanu. (Celor care mă înjură deja pentru că, iată, scriu și despre handbal, nu doar despre tenis, le comunic nu numai că am fost patru ani portarul unei echipe de mare tradiție în handbalul românesc, cea a liceului Mihai Viteazul, dar și faptul că sunt român, sunt ziarist și am măcar atâta drept să scriu cât orice forumist). Cât privește apărarea Viborgului, e un fel de cuplaj turnant ucigător, ca două „nuci tari", mobile, concentrice, băgate una în interiorul celeilalte.