Din păcate, mai nimic din ce le pregătiseră tricolorii nu a funcționat aseară contra vecinilor. Trist... Senzația e cea pe care o ai atunci când te părăsește o iubită căreia ai impresia că nu ai apucat să-i spui tot ce voiai să-i spui. Golurile lui Marica și Stoica au părut ca ultime săruturi. România părea că trăiește în acele minute, dar, de fapt, murise foarte devreme. Nicio surpriză față de anticipări. Pițurcă a început meciul cu Serbia cu Dorel Stoica fundaș central lângă Tamaș, cu Costea, așteptata revelație, pe dreapta și cu o privire încrezătoare trimisă din zona tehnică spre teren. Antic, după ce a tot experimentat și el la Belgrad, a adus la Constanța un 4-4-2 clasic, dar mereu în formă. Dincolo de așezări, stau însă fotbaliștii așa cum sunt ei. Cu anverguri diferite, spirite diferite și calități asemenea. Iar, la acest capitol, trebuie s-o recunoaștem bărbătește, suntem sub Serbia. Repede și brutal Sârbii, simpaticii noștri vecini, au părut tot timpul superiori. Ne-au lăsat să atacăm steril și au știut când și cum să ne înțepe. S-a întâmplat prima dată prin Jovanovic, ce ironie!, tocmai omul lui Bölöni de la Standard. S-a întâmplat după un henț al lui Pantelic în aceeași fază, dar ce mai contează. Stoica, printr-un amar autogol a scos apoi din priză brutal aparatele care ne țineau în viață. Ajungem astfel la golul lui Marica, unul la care am sperat din nou. S-a mai întâmplat la 1-3, când Stoica își spală păcatele, dar degeaba. Uneori însă, cel mai iubit dintr