Deși nu sunt decât zece ani, parcă a trecut o veșnicie de la Olimpiada de la Sydney. De la Olimpiada Dianei Mocanu, mai exact, prima înotătoare din România medaliată cu aur la Jocurile Olimpice, ea reușind „dubla" la 100 și 200 metri spate. „Zeița de la Dunăre", cum era alintată de toată lumea după acea mare performanță, este acum un apelativ dat uitării. Ca și Diana, de altfel! O găsești aproape zilnic la bazinul din Brăila, orașul ei natal, unde lucrează cu copiii, iar discuția cu ea trădează o persoană cu multe frustrări, chinuită, chiar apatică și care - atenție! - este în pericol de resemnare, deși ea încearcă să arate, măcar din vorbe, că nu este așa. Resemnarea, chiar și în plan sportiv, înseamnă, în parte, moartea sufletului. Diana, lucrezi doar cu cei mici la bazin, nu-i cam puțin pentru tine? Au trecut opt ani de când te-ai retras și ai rămas tot la lucrul cu copiii... Nu ești tentată să pregătești un sportiv mai aproape de performanță? Nu, chiar nu sunt. Mi-e bine așa. Prefer să-mi fac o grupă de performanță cu ei de mici, să-i cresc cum vreau eu, decât să-i iau deja formați. Mai vin copiii la înot? Nu ca pe vremea mea, asta e clar. Copiii de acum nu mai acceptă sacrificiul, pentru că viața le oferă și alte oportunități decât sportul. Azi, părinții le spun copiilor: „Dacă vrei și îți place, te duci, dacă nu, nu!". Ai mei nu mi-au spus decât „te duci!", fără „dacă vrei" și fără „dacă-ți place".