Și acum, Maradona. Povestesc cumva de el așa cum l-am văzut eu, cu ochii suporterului și abia apoi ai jurnalistului, la mai multe turnee finale. Îmi place, dar nu mai mult ca Pele. Nu știu, parcă Pele sună altfel și e fascinația aceea a povestirilor despre el. Pentru mine, brazilianul e mai legendă. Poate și pentru că nu l-am văzut jucând vreodată. Pe Maradona mi-l amintesc din Mexico ''86. Noroc cu antena colectivă și cu bulgarii. A fost primul turneu final din care am înțeles ceva. La Mondiale, mă refer. În ''90, l-a anihilat Rotariu și l-a enervat Hagi, din ''94 am pe retină imaginea cu el comentând și luându-se cu mâinile de cap în tribună. Tocmai ce fusese depistat pozitiv. Comentator gâfâind în 2006 În 2006, la primul turneu final ca jurnalist acreditat, l-am văzut în tribuna stadionului din Stuttgart. Comenta pentru televiziunea argentiniană și a trecut exact pe lângă mine, mă rog, având în vedere că era pe scări și cobora, „s-a rostogolit" pe lângă mine ar fi fost termenul corect. L-am privit și i-am văzut fața obosită, buhăită, aproape i-am auzit răsuflarea gâfâită. Omul cu sprintul acela nebun din meciul cu Anglia nu mai putea, la 20 de ani de atunci, să coboare două-trei trepte. Păcat, e terminat, mi-am spus. Selecționer la patru ace în 2010 Dar iată-l din nou pe Dieguito. Scrobit cu un costum ce vine cam caraghios pe el. Îi e mare. Își face intrarea în arenă ca un veritabil actor. Primul meci ca antrenor la un Mondial. Gesturi largi pentru conaționalii săi în delir