Înainte să ajungi în fața geamului termopan pe care scrie mare și mândru pe fond auriu „Vestiar Steaua", treci pe lângă o ușă pe care stă gravat cu același font: „Cizmărie". O cameră îngustă, parcă fără aer, care are în mijlocul ei un aparat simetric cu două brațe un pic ruginite la vârfuri. În „această sculă" stau două ghete, una cârpită cu zeci de „copci", alta colorată comercial. Peste aparat, cu șuruburile în mână, comandă un om puțin cărunt, pe care ghetele de pe pereți par că îl ascultă, fie că duc în cârcă branțurile lui Lăcătuș, Iovan, Pițurcă sau Ilie Dimitrescu sau sunt din era modernă a lui Toja, Stancu, Kapetanos sau a fraților Karamyan. Este Costel Ciontolac sau „don Costello", nume și poreclă care nu spun nimic tribunelor din Ghencea, dar care la propria caracterizare explică totul. „A plecat cizmarul Ceaușescu și am venit eu!" „Sunt aici din mai 1990! A plecat cizmarul Ceaușescu, am venit eu. În camera asta! Au trecut ghete celebre prin mâna mea, le-am spălat, le-am dat cu cremă, le-am pus crampoane", își începe discursul nea Costel, cu capul în pământ și extrem de timid. „Măi băieți, dar nimeni nu mi-a luat interviu în 20 de ani, scrieți voi acolo ce credeți!", spune el modest. Discuția este mereu întreruptă de câte un om din stafful echipei sau de jucătorii care se grăbesc spre sala de mese. Se aude: „Hai, Costello, ai ajuns în sfârșit vedetă!". Răspunde greu, aprinde țigări din două în două întrebări și povestește.