Telefonul vibrează în gol. E doar o luminiță inutilă pe un birou lângă un laptop. Tot ce înseamnă comunicare se rezumă la scris și citit. E greu de crezut că orășelul ăsta atât de liniștit poate ascunde un loc în care infernul să fie pe pământ. Ce vulcani islandezi? Ce nori? Ce restricții aeriene? Aici e dictatura decibelilor. Sala de dincolo de neguri sau locul unde nu se mai aude nimic. Decât un vuiet asurzitor. Am impresia că aș putea scrie la nesfârșit despre zgomot. Odă gălăgiei. Tobelor, trompetelor. E patru și un pic. Fetele sunt la vestiare, pregătite să iasă pe parchet, dar în sală se cântă de două ore. Primii oameni au intrat puțin după ora două. Era încă întuneric în sală. Luminile s-au aprins când mai rămăseseră mai mult de două ore. Sala era trei sferturi plină. Cenușă fonică! Mai e o oră, și atunci animatorul sălii toarnă gaz peste ditamai vâlvătaia. Mai era nevoie? „Să ascultăm acum imul Oltchimului!". Deja arhiplină, sala devine și isterică. E logic să te întrebi în gând dacă îți vor rezista timpanele la goluri. Poți să o faci și tare, tot aia e. Urmează un concurs nebun. DJ-ul e hotărât să spargă boxele și dă la maximum, fanilor nu le pasă de propriii plămâni și zbiară. Urlă. E haos. Și în haosul acesta apar fetele. Cu trei sferturi de oră înainte de start. Treningurile bleu-albastru ies la încălzire, dar sala clocotea de mult. Mai trec cinci minute și adversarele unguroaice sprintează spre centrul terenului. Galeria lor - 150 de maghiari verzi și destul