"Doare?" - "Nu". Întrebarea se repetă. "Doare, Cristina?" - "Puțin". Răspunsul al doilea, mai stins, se strecoară printre dinții ușor încleștați, atunci când ochii se strâng și ei discret, încrețind pielea spre tâmple. Iar mâna se încordează pe patul de "intervenție". Tot discret. Fără tăvăliri, zbateri violente, grimase evidente, fără vene congestionate de vălvătaie - totul trădează o durere destul de familiară, mult înăbușită, dar care rămâne pe retină ca scenele bune din filme, în care actorii mari nu au nevoie de gesturi largi sau pumni trântiți în stânga și-n dreapta, ci doar de o privire, încremenită într-un fel aparte, pentru a face o lume întreagă să simtă alături de ei.
REPORTAJ | ULTIMA FRONTIERĂ‚ Cum se recuperează „all in” o atletă pentru doar un centimetru în plus: acupunctură chinezească, terapie hiperbară cu oxigen, gimnastică în apă. Cristina Bujin și viața de sportiv