Boxul naște povești de viață impresionante. Pugilistul Viorel Simion (30 de ani), deținătorul centurii WBC International la categoria pană, se înscrie lejer în tipar. Viorel Simion are ceva din alura și aura boxerilor de la începutul secolului XX. Același punct de plecare, un cartier mărginaș și sărac al capitalei, aceeași familie numeroasă - mai are doi frați și trei surori -, același drum plin de frustrări, prin care și-a croit cărare demn, cu pumnii înmănușați. N-a tras la șaibă, n-a descărcat saci din vagoane, dar spune fără să stea pe gânduri că n-ar ezita niciun moment să coboare la munca de jos pentru a le asigura fetelor sale un viitor mai bun. „Doar fetele mele mă pot face KO. În ring, nu-mi fac probleme", spune Viorel. De altfel, universul lui se împarte între sala de antrenament și garsoniera de „30 și ceva de metri pătrați" unde locuiește cu familia. Cu umor spune că mai trebuie să boxeze un pic pentru a-și vedea ridicată casa la care lucrează de vreo trei ani. „După meciul de joi, cu mexicanul Edgar Riovalle, mi-am asigurat faianța și gresia. Până la vară sper să ne mutăm în casă nouă", explică el. Atras de banii câștigați de fratele său Povestea de boxer a lui Viorel Simion începe undeva în 1990, într-o săliță de câțiva metri pătrați, în același cartier în care a crescut. Antrenorul Mihai Teofil i-a pus mănușile în mâini și tot el a umblat după Viorel pe străzi pentru a-l readuce în sală, după opt luni de rătăcire. „Știți ce m-a readus la box? Nu insistențele