Pe o alee a cartierului bucureștean Drumul Taberei, o fată înaltă, subțirică, desenează piruete printre frunzele îngălbenite. Râde plină de viață și improvizează pe bordura îngustă de ciment ce străjuiește drumul o bârnă de concurs. Șchioapătă un pic, dar piciorul ridicat la 90 de grade și brațele întinse într-un echilibru perfect îți șterg repede orice întrebare. „Mi-e dor de sală, de elemente, mi-e dor să mă mișc. Îmi amintesc perfect totul, reperele pe care le am la elemente, unghiurile... Când faci de 15 ani gimnastică nu ai cum să uiți", murmură Sandra. În același timp, departe, la Londra, în sala Millennium, elevele lui Forminte concurează pentru o finală la Mondiale. Viața își urmează cursul. Șocul o urmărește Sandra este veselă și tonică. Vorbește repede, râde mult, însă tăcerile neașteptate închid parcă lucruri de care îi e prea teamă să se apropie, chiar și cu gândul. „Acum e bine, mă recuperez rapid. Pot să gândesc la rece ce s-a întâmplat, însă ceva s-a rupt în mine. Va rămâne trăirea aceea când am pus mâna și am simțit că nu mai am tendon, mi s-a făcut un gol în suflet", murmură trist. O durere care se va estompa în timp și pe care sportiva de 19 ani vrea să o lase în urmă: „Încă nu am trecut peste acel șoc, însă am