Otto Tomiuc este cel mai vechi arbitru internațional, a cărui imagine se asociază instantaneu cu platforma oficială și cu pistolul cu capse din care descarcă startul. Este poate un nume ce nu spune multe publicului larg, dar care e bornă principală în lumea caiacului și a canoei, o enciclopedie a sportului în care se leagă evoluțiile de 10 ale Nadiei, cutremurătorul atentat de la JO de la München si imaginea unui București în care „pe Herăstrău erau mai multe baze sportive decât sunt acum terase", după cum mărturisește nostalgic. Într-un colț al Bucureștiului își duce viața liniștit, prins în lupta cu uitarea și nepăsarea unui sistem ce își devorează valorile, un om simplu pentru care prezentul începe invariabil cu „pe când eram...". Nu atât de mediatizat ca prietenul lui, Ivan Patzaichin, Otto Tomiuc poartă mărturia unor vremuri apuse. O viață conturată de o mână de diplome, sute de fotografii, o decorație și mii de amintiri ce se leagă într-o poveste ce începe demult. În urmă cu 80 de ani, la Cernăuți, loc unde avea să își petreacă doar primul deceniu din viață, pentru că în 1940 se refugia cu familia în Germania. „Ne-au dus cu bou-vagonul, eram micuț, dar știu că eram bucuros că plecam, clasa a patra o făcusem acolo sub ruși și ne băteau la școală de nu se putea. Vorbeam atunci, pe lângă română, germana și poloneza; rusa nu s-a prins deloc de mine. Am stat într-o școală-lagăr ca o casă, unde cei care doreau munceau, nu era o opresiune foarte mare", deapănă nea Otto firu