O clipă de 25 de ani
Pare mult, știu, până la urmă e ditamai sfertul de veac. Și, dacă e să luăm doar colecția ProSport din acest timp, s-ar umple un camion de știri, reportaje, relatări, cronici și opinii. Un camion de povești scrise de oameni pasionați, mai mult sau mai puțin pricepuți, dar pasionați.
Lumea s-a schimbat, cum e normal să se schimbe, și toate poveștile ar putea încăpea pe un hard extern. Indiferent de suport, poveștile rămân povești, fiecare cu însemnătatea ei, de cele mai multe ori efemeră. Ca ziarul, care trăiește o singură zi. De aici și un soi de intensitate aparte a poveștii. Arde, face o lumină care învăluie privitorul și se stinge repede.
De aici și greutatea acestei meserii frumoase în esența ei. Chiar și la finalul zilei, atunci când ziarul ieșea din tipografie, ziua de lucru a jurnalistului nu se termina. Pentru că nu se termină niciodată. ”Ok, și mâine? Mâine cu ce ieșim? Mâine ce scriu? Mâine ce fotografie public?”. Și tot așa, și tot așa, într-un carusel emoțional din care unii coboară obosiți, înfrânți, în căutare de alte rosturi, dar în care alții urcă entuziaști, cu vise noi, care să metamorfozeze caruselul într-un perpetuum mobile.
EDITORIAL VALI MORARU: „O clipă de 25 de ani”
Și totuși, e atât de puțin! Un sfert de veac trece ca o clipă. Cu cât îl trăiești mai intens, cu cât poveștile lui sunt mai multe și mai fermecătoare, cu atât uiți de timp și te trezești năuc că acel sfert de veac chiar a trecut. Că toate poveștile acelea fermecătoare te-au schimbat și pe tine, pe nesimțite, puțin câte puțin.
Cu o clipă în urmă, acum un sfert de veac, mă văd la Baza Keoke de pe malul Lacului Tei, la lansarea ProSport. Adrian Sârbu (re)inventase deja televiziunea în România și acum ducea presa scrisă de sport la următorul nivel. Cu pagini color, cu fotografie mare pe prima pagină, cu titlu mare de deschidere. Cu Ovidiu Ioanițoaia, Cătălin Tolontan și toți ceilalți din echipa de atunci, cu ”Dinamo ia tot” și cu vise cât cuprinde. Eram un tânăr jurnalist la Sport în Pro TV, aveam 25 de ani, cât are ProSport acum, și asistam la nașterea unui ziar de calitate europeană. Poate singurul, atunci.
Nu știu cât și cum realizam la acea vreme că fac parte dintr-o industrie care crește mult mai natural și mai frumos decât multe altele din jurul ei. Cu doar 3 ani mai devreme, ca jurnalist de sport la Ziua, experimentasem zile în care ziarul apărea doar cu 4 pagini pentru că nu era hârtie. Nu trecuseră decât 3 ani și problemele cu hârtia păreau din altă viață. Iar acum, după atâția ani, marile probleme nu pot fi cu hârtia, ci doar cu serverele și cu netul.
În seara aceea de iulie `97 nu mă gândeam că, peste ceva ani, aveam să fiu la un pas să devin redactor-șef ProSport. Eram tot în Pro TV și cineva se gândise la mine. N-am zis nu, dar mă simțeam ușor copleșit de responsabilitate. Până la urmă nu s-au așezat lucrurile. Sau, dimpotrivă, s-au așezat mai bine: și pentru mine, și pentru ziar.
ProSport a rezistat ca „brand”. Oamenii s-au schimbat, proprietarii s-au schimbat, publicul s-a schimbat, ziarul s-a schimbat, numele a rămas. Nu a mai rămas pe hârtie, dar e acolo, pe un server, la un click distanță. A rămas numele, a rămas și bucuria de a face parte din povestea ProSport.